”Trăim din amintiri, hibernăm în vizuina
Unei frumoase întâmplări, care se-ndepărtează.
Între vinovăție și așteptare.
Cam acesta e cadrul. Nu se poate schimba nimic.
Așteptăm cu mâna streașină la inimă.
Și ce rar se vede ceva în zare.
Dar trebuie să ne păstram calmul.
„Nu se lipește mâncarea de mine” – zici
Uite-așa nimic n-are gust, când sântem despărțiți.
Sînul tău mă doare.
Cum taie laptele foamea, brusc,
Așa trezești în mine speranța.”
Marin Sorescu – Hibernăm
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
