Vino pe-afară.
O primăvară sălbatică precum gustul sângelui tău primenit
se tăvăleşte prin ierburi râzând fără noimă
ce nebuni suntem şi totuşi –
în mine până și serile sunt albastre
căzute de undeva de foarte departe
mă caută în fiecare secundă
să mă hrănească
din mâna lor cu pielea încrețită de sare
ca pe un animal sălbatic
ca pe o mare
ca pe o lună
aceeași din anul nostru
din singurul nostru anotimp
iarna
Ţi-am spus:
eu stau undeva foarte departe
în locul în care nisipul topit sub picioare
a devenit un ochean înspre lume
de aici te privesc
cu mii de ochi, cu mii de guri
cu mâini crescute până la cer
cu toate cuvintele mele
căzute în mine de undeva de foarte departe…
Vino pe-afară.
să ne privim şi să ne spunem despre toate
cu tot aerul dintre noi
ca nişte copii să ne jucăm într-o geană de ape
rămasă din vremea pe care n-am dat-o uitării.
Atâtea femei frumoase în oraș, de parcă vine primăvara cu tot Raiul pe pământ.
Vezi tu, ţi-am păstrat o bancă la soare
pe una din banchizele ultimei amintiri
vino pe-afară s-o vezi cum se-ntinde şi creşte
cu braţe lemnoase spre tine
aş putea să-ţi scriu totul din mine
până la ultima ţigară.
şi totuşi
aproape de noi undeva se scurge un ceas
cu limba de catifea
şi secunde abstracte
nu mai ştiu ce voiam să-ţi spun
să-ţi fulger, să-ţi tem
poate că
sau… desigur
cuvintele toate mi-s bete de tine
şi când te gândeşti – ar fi fost atât de uşor
atât de firesc
atât de simplu
să vii cu mine pe-afară…
