șaizeci de răbufniri
numără între două strănuturi
câinele negru – câine vanilla
ca un contor dat peste cap
se tăvălește, gâdilicioasă,
spinarea-i
în iarba arsă, sub tâmpla
lui zbârnâie muguri în transă
ascuțindu-se în magnolii
aș vrea să nu,
dar arunc câinelui această carcasă
s-o strănute patern
și-atât de frumos încremenesc atunci crâncene
arteziene în stern.
foto arhiva personală
Citește și îndrăgostește-te
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
