Apă proaspătă pentru flori, de Valérie Perrin

„Nu judeca fiecare zi după recolta adunată, ci după semințele pe care le semeni.”

Găsesc tot mai greu cărți noi care să aducă un pic de optimism, în care să nu fie vorba despre tragicul om modern, sătul și dezgustat de tot ce poate oferi viața, fiindcă s-a asigurat că a încercat, în exces, toate plăcerile ei.
Nu m-aș fi gândit că voi găsi această stare, după care tânjesc, într-una a cărei acțiune se învârte în jurul unui cimitir. Rareori titlul și descrierea unei cărți m-au păcălit atât de tare.

Violette Toussaint

Viața mea a început prost. M-am născut, fără să-mi fi cunoscut vreodată părinții, în nordul departamentului Ardennes, într-o fundătură de lângă granița cu Belgia, unde climatul este considerat continental oceanic (ploi puternice toamna și geruri frecvente iarna), acolo unde îmi imaginez că s-a îmbolnăvit Jacques Brel.

Când am apărut pe lume, nu am scos nici un sunet. Așa că m-au pus deoparte, ca pe un colet de 2,670 kg, fără timbru și fără numele destinatarului, cât timp se ocupau ei de formalitățile administrative necesare pentru a mă declara plecată din lume înainte chiar de a fi intrat în ea.

Născută moartă. Copil fără viață și fără nume de familie.

Moașa trebuia să-mi găsească repede un prenume, ca să poată completa formularele, așa că a ales Violette. Cred că a vrut să-mi spună astfel pentru că eram vânătă din cap până-n picioare. Când pielea mea a început să-și schimbe culoarea spre roz și când femeia a trebuit să-mi completeze actul de naștere, nu mi-a mai schimbat numele.

Violette Toussaint, personajul principal, este o femeie încă tânără, care îngrijește cimitirul. Tot ea schimbă periodic și florile din titlu. 😊
Ce anume a adus-o în acestă situație vom descoperi treptat, pe măsură ce ea își rememorează viața, îmbinându-și amintirile cu ceea ce continuă să trăiască.
Nu mi-am imaginat niciodată că în jurul unui loc atât de trist poate exista atât de multă blândețe, înțelegere și compasiune. Violette are infinită grijă de „clienții” ei și de familiile acestora. Are întotdeauna pregătite băuturi calde sau tari- după nevoile celor care îi calcă pragul. Le ascultă poveștile, îi încurajează și îndrumă.
Cimitirul pare, în anumite momente, un roman cu multe povești, în care poți consola, măcar puțin, personajele secundare, cele care rămân după dispariția celor principale.
Aflăm că Viollete a ales greșit, că s-a trezit în capcana unei căsnicii cu un soț abuziv, cufundat în alcool și frivolitate, profitând de frumusețea lui stranie, aproape hipnotică.
Fiindcă nu a înțeles la timp, fiindcă nu găsește puterea de a-l părăsi, Viollete renunță, treptat, la ea și la nevoile ei.
Viața lor împreună se sfârșește cu o tragedie, al cărei mister trebuie rezolvat, ca femeia să poată merge mai departe.
Și totuși merge. Și aici se construiește, de fapt, mesajul pozitiv al cărții: demonstrează că oamenii pot merge înainte după cele mai cumplite tragedii, că blândețea, bunătatea dau vieții un sens și că poți cunoaște fericirea chiar și când ai sufletul frânt.
M-am înălțat dreaptă ca o prăjină, de parcă absența părinților mi-ar fi pus un arac drept sprijin pentru coloana vertebrală. Și acum am silueta dreaptă. Aceasta este o caracteristică a mea. N-am fost niciodată încovoiată, nici măcar în zilele grele. Mă întreabă oamenii adesea dacă am făcut dans. Răspund că nu. Că doar viața m-a disciplinat, m-a urcat și m-a coborât în fiecare zi.
Există în cartea aceasta despre moarte mult mai multă viață decât în majoritatea romanelor moderne pe care le-am citit în ultimul timp.
apa proaspata pentru flori
foto sursa

O singură ființă ne lipsește și tot universul nostru rămâne gol.

Vecinilor mei nu le este frică de nimic. Nu au griji, nu se îndrăgostesc, nu-și rod unghiile, nu cred în destin, nu-și fac promisiuni, nu figurează în registrele Casei de Sănătate, nu plâng, nu-și caută cheile, ochelarii, telecomanda, copiii, fericirea.

Nu citesc, nu plătesc impozite, nu țin regim, n-au preferințe, nu-și schimbă părerile, nu-și fac patul, nu fumează, nu fac liste, nu stau prea mult pe gânduri ca să spună ceva. Sunt de neînlocuit.

Nu sunt lingușitori, ambițioși, ranchiunoși, spilcuiți, meschini, generoși, geloși, neglijați, curați, sublimi, drăguți, zgârie brânză, zâmbitori, vicleni, violenți, îndrăgostiți, morocănoși, ipocriți, blânzi, duri, blegi, răi, mincinoși, hoți, cartofori, puturoși, sinceri, unși cu toate alifiile, optimiști.

Vecinii mei sunt morți.

Singura diferență între ei este dată doar de lemnul din care le sunt făcute sicriele: stejar, pin sau mahon.

Despre Valérie Perrin

S-a născut la 19 ianuarie 1967 în Remiremont, Franța și s-a stabilit la Paris în 1986.

Cariera ei de scriitoare a început în anul 2015 cu romanul Les Oubliés du dimanche care a câștigat premiul Booksellers Choice Award, iar ediția tipărită a fost bestseller mult timp după publicare.

Romanul Apă proaspătă pentru flori (Changer l’eau des fleurs – 2018) a câștigat Premiul Maison de la Presse, Paperback Readers Prize și a intrat pe listele ABA Indies Introduce și Indie Next List în 2020.

A fost tradus în peste treizeci de limbi. Figaro Littéraire a numit-o pe Perrin unul dintre cei mai bine vânduți zece autori din Franța în 2019, iar în Italia, Apă proaspătă pentru flori a fost cea mai bine vândută carte din 2020.

După succesul uriaș al romanului Apă proaspătă pentru flori , Valerie Perrin își confirmă talentul de autoare cu cel de al treilea roman intitulat Trei (Trois)

Un articol de Gina Varga