Antract

(continuarea povestirii ,,Zgomotul stelelor”)

ovidiu@stanomir

 Ilie R. aşteaptă, ascuns după un colţ. Are în braţe un buchet de crizanteme. În sfârşit, din camera de gardă iese un stol de femei înveșmântate în alb şi albastru, cu zâmbete pe buzele lor frumos încondeiate, care sporovăiesc de zor. Ilie R. scoate din buzunar un pumn de bile şi… le zvârle pe jos. Zornăitul acestora le face pe fermecătoarele asistente medicale să întoarcă instinctiv căpşoarele. Wanda Puwak observă mutra vinovată a lui Ilie R. iţindu-se de după colţul coridorului, retrăgându-se, apărând iarăşi, cu sfială. Îi face semn intrusului: aşteaptă, vin imediat.

Ilie R. se supune, emoţionat. Aranjează, cu degetele tremurânde, tulpinele florilor; ţine buchetul când cu corolelor atârnând, când cu ele în sus, nemulţumit, nerăbdător, neîncrezător…

Nu după mult timp, apare Wanda.

– Ce-i cu tine? spune ea, cu stăpânită curiozitate. Ţi-am spus doar să nu mai vii în alte zile decât cele de vizită.

– Vă rog să mă scuzaţi, da’ ştiţi, azi e ziua mea.

Wanda zâmbeşte, irezistibilă. El se înroşeşte, ca o fată mare. Ea e iremediabil impresionată.

– Şi, de ziua ta, îi aduci flori lui Călin?

Ilie R. tace. Wanda aşteaptă răspunsul, el, închizând ochii, întinde braţul drept (în al cărui pumn încleştat ţine buchetul) spre ea, murmurând: ,,Florile nu sunt pentru Călin…”

– Mulţumesc, nu trebuia…

Ilie R. şopteşte, extaziat:

– Ba da, ba da. E chiar mult prea puţin…

– Ei, şi tu, nu exagera.

– De loc, dimpotrivă…

– Bine, Ilie. Îţi mulţumesc. Primeşte urările mele de bine. La mulţi ani!

Wanda depune pe obrajii lui câte un sărut. Bietul tânăr nu ştie ce să spună, ce să facă; era purpuriu la faţă – devine livid, pentru ca iarăşi să fie cuprins ca de flăcări. Ea e înduioşată de atâta candoare.

– Uite, dacă ai puţintică răbdare, îţi voi permite să mă inviţi la o cafea. Wanda îşi priveşte ceasul; …peste un sfert de oră ies din tură. Aşteaptă-mă.

Ilie R. face un semn afirmativ.

– Unde ai vrea să mergem?

– La Palace, spune el dintr-o suflare.

Wanda face o mutriţă nemulţumită. El nu observă, de încântat ce este; Wanda îşi zice că, în definitiv, dacă a intrat în horă, musai să joace.

Chelnerul se apropie de masa lor. Se adresează tinerei doamne:

– Sărut mâna. Bine aţi venit la noi! Cu ce vă servim?

Aceasta face semn către Ilie R., care nu ştie ce să spună şi atunci Wanda ia iniţiativa.

– Două cafele.

– Filtru?

– Da.

– Cu lapte condensat?

– Nu. Tu vrei, Ilie?

El face semn că nu.

– Şi altceva?

Altceva? Ilie R. este pus în încurcătură. Altceva,… altceva…

– Să fie ceva special, găseşte el soluţia.

– Bine, spune chelnerul, apoi, întorcându-se către Wanda: Domnişoara?

– Un Martini, te rog.

– Domnul?

Ilie R., cu un aer de puşti care s-a hotărât să o şteargă de-acasă:

– Un whiskey.

Chelnerul se înclină şi dă să plece.

– Dublu, precizează băiatul.

– Da, domnu’, rosteşte chelnerul, fără să se mai întoarcă spre el.

Ilie, nu te juca, îi spune Wanda, provocatoare.

Ilie R., umflându-se în pene, replică:

– O dată într-un an e ziua mea! Şi-apoi, e pentru prima oară că-mi serbez aniversarea într-o atât de încântătoare companie…

– Tocmai de aia, nu sări peste cal!

– Îţi promit…

– Îmi e teamă să nu mă… com -promiţi.

El se întristează. Wanda continuă să-l tachineze.

– Parcă ziceai că eşti bucuros.

Ilie R. se înseninează.

– Aşa şi este. După care tace, privind-o fascinat. Femeia îi susţine privirea. Tânărul priveşte în jur, nesigur, apoi iarăşi la ea. Tăcerea se prelungeşte. Wanda deschide poşeta, de unde dă la iveală un pachet de ,,Peter Stuyversant” şi o brichetă aurie.

– Fumezi?

Ilie R. dă din cap, aprobator.

– Atunci, fă pe cavalerul, ia bricheta,… oferă-mi un foc…

El se conformează, stângaci, pripindu-se.

– Ia şi tu una.

– Da.

Apare chelnerul. Îi serveşte discret şi cu distincţie. Se retrage.

– Ceau, spune Wanda, închinând.

– Noroc, răspunde Ilie R. şi dă să bea din sonda cu whiskey on the rocks.

– Nu ciocnim?

– Ba da, răspunde el, ruşinat, te rog să mă ierţi.

– În dragoste să nu spui niciodată iartă-mă, replică Wanda, languroasă.

El amuţeşte, uimit. Wanda întinde paharul. Ciocnesc. Ilie R. bea cu sete. Se îneacă. Tuşeşte. Ea râde. Îi trage cu drăgălăşenie câţiva pumni în spate.

– N-ai mai băut niciodată whiskey?

– Credeam că e,… nu ştiu cum,… altfel.

– Bea-l cu înghiţituri mici.

Iarăşi tac. Tac şi fumează. Ilie R. o priveşte, fascinat. Wanda panoramează barul şi, după ce a încheiat recunoaşterea, i se adresează prin surprindere:

– Ia spune, ce s-a-ntâmplat la Păltiniş?

Celălalt tresare.

– Când?

– Hai, nu fă pe interesantul şi povesteşte-mi ce s-a întâmplat la Păltiniş, cum de-a fost înjunghiat Călin

– Păi, nu ţi-a povestit el?

Subterfugiu inutil; ea l-a încolţit şi profită de împrejurare.

Călin nu vorbeşte despre asta. Şi-apoi, nici n-am îndrăznit să… Ar fi fost penibil, îţi dai seama… Însă circulă prin spital tot felul de versiuni şi aş vrea să ştiu adevărul. De la tine.

Ilie R. stinge ţigara, soarbe o duşcă şi începe să povestească, sfătos, sigur de el, ca şi când ar fi un actor ce a jucat de nenumărate ori acest rol, la care ţine mult şi pe care-l perfecţionează neostoit:

– Vezi tu, draga mea Wanda, a fost o zi cu totul şi cu totul ieşită din comun. Eu nu mai fusesem niciodată la Păltiniş. Călin ştia asta şi anume a ales acea sâmbătă de octombrie. Eu eram extaziat – totul mi se părea superb. Aşa şi era. Munţii, pădurea îngălbenită, soarele, staţiunea. Ne-am plimbat, am discutat. Am trăit din plin acea zi. Dacă ar fi fost să fie şi ultima, nu mi-ar fi părut rău.

– Cum aşa? Fără o femeie cu voi?

Ilie R. oftează.

– Eu am nevoie de atât de puţin ca să-mi închipui că sunt fericit… Desigur, dacă,… numai că eu nu am o prietenă, şi Călin

– Ce-i cu el?

– Nu ştiu ce ştii şi nici cât…

– Hai, Ilie, nu mă mai fierbe, m-ai făcut şi-aşa extrem de curioasă!

Glasul Wandei e numai miere, dar el tot mai şovăie.

– Nu ştiu dacă ştii,… Călin,… nu ştiu dacă…

– Bine-bine, văd că râzi de mine, se preface ea a fi îmbufnată. El cedează.

– Ştii, Călin se despărţise de curând de Roxana şi era cam misogin în acea vreme.

Wanda disimulează un căscat, prefăcându-se că oftează.

– Şi numai atât aţi făcut voi în Păltiniş, aţi discutat şi v-aţi plimbat?

– Poate ţie, draga mea Wanda – ea face o grimasă ori de câte ori tânărul i se adresează cu «draga mea» – ţi se pare plictisitor. Pentru mine însă, a fost o zi superbă. Poate de aceea, nici n-am observat, mai bine zis, n-am dat nici o atenţie unui incident, care mai târziu… Deci, eram în barul de la telescaun. Ştii, draga mea Wanda (sic!), afară începuse să bată vântul, era destul de frig şi Călin a spus că a venit vremea să bem ceva. Am intrat în bar, Călin a comandat coniac. Când am aflat preţul, m-am speriat. Să nu mă înţelegi greşit, nu de bani îmi părea rău, da’ cu cât a costat coniacul puteam bea mult mai mult, dacă…

– Îţi cam place să bei, nu-i aşa?

– Cam da. Însă cel mai mult nu-mi place băutura…

– Ci… femeile.

Wanda se distrează de minune, el îi adresează un reproş mut, iar privirile lui disperate o amuză şi mai mult… Ilie R. continuă:

– Să nu divagăm. Sau poate te-am plictisit…

– Ba nu, nici vorbă. Hai, povesteşte mai departe.

– Apreciez la băutură… efectul ei. Atunci mă simt… liber. Te rog să nu mă înţelegi greşit, nu sunt scandalagiu, nu fac trăznăi la beţie. Ci sunt doar bine-dispus. Să revenim însă, dacă n-ai nimic împotrivă, la povestea noastră.

Wanda încuviinţează.

Călin nu a dat importanţă protestelor mele. Ca şi tine, în timp ce vorbeam, el privea adesea în altă parte; îi place să observe ce se petrece în jur. Pe mine nu mă deranjează, e atent la ceea ce spun, mă completează din când în când, îmi pune câte o întrebare mai… mai neaşteptată, eu am cui să mă confesez, e în regulă, deci. De data asta, Călin era nervos, m-am uitat şi eu la grupul pe care-l observa şi n-am remarcat nimic deosebit, erau trei sau patru fete la o masă, nişte mitocani, din Răşinari, cum s-a văzut mai târziu, se legaseră de ele. Ei erau turmentaţi, nu mai ştiu ce a urmat, pentru că la masa noastră s-a oprit un tuciuriu, care…

Wanda s-a însufleţit, brusc. De-abia aştepta ca Ilie R. să facă o pauză. Profită de momentul favorabil:

Ilie, cum e cu OZN-ul?

El se preface a nu pricepe. Wanda nu se descurajează, îl mângâie cu privirea, pisicindu-se. Celălalt cedează.

– N-a fost nici un OZN. Ni s-a părut; ieşisem din bar, nu mai aveam bani decât de autobuz. Doar timp mai aveam, berechet. Şi ţigări. Călin a fost cu ideea s-o luăm agale pe varianta ocolitoare a staţiunii şi să aşteptăm autobuzul la Schit. Aşa am şi făcut. Fumam şi pălăvrăgeam. Ieşisem din staţiune. La un moment dat, ne-am oprit. Călin privea înapoi, spre Releu, soarele începuse să coboare spre creastă, aurea pădurea îngălbenită, drumul… Ne mângâia. Tăcusem amândoi, când, un glob strălucitor a străbătut cerul, a dispărut pe după culme. Nici nu-l mai vedeam bine din cauza soarelui care ne bătea în ochi, apoi globul a reapărut; înainte fusese verzui, acum era albăstriu cu irizaţii violete. Părea că va să coboare lângă Releu, Călin chiar mi-a făcut semn s-o pornim într-acolo, când, brusc, globul a devenit argintiu şi s-a-nălţat în mare viteză, îndreptându-se în direcţia soarelui…

– Şi-apoi?, întrerupe Wanda reveria lui Ilie R.

– Apoi ce?

– Ce s-a mai întâmplat?

Băiatul se hotărăşte cu greu să răspundă.

– Apoi,… Apoi am discutat despre OZN-uri şi fenomene inexplicabile.

– Paranormale…

Călin susţinea că n-am văzut un OZN, ci un fulger globular, eu nu mai auzisem de aşa ceva; nici Călin nu ştia mare lucru…

antract

– Şi după aceea?, insistă femeia, iritată de tot mai lungile tăceri ale interlocutorului, punându-le pe seama efectului băuturii îngurgitate.

Ilie R. îşi reia relatarea cu febrilitate, ca şi cum ar vrea să scape de o povară:

– După aceea, tot discutând şi fumând, am ajuns în dreptul Schitului. N-am aşteptat mult aici şi a venit autobuzul. Era aglomerat – toate locurile erau ocupate. Am rămas în picioare. În faţă, lângă şofer, erau mitocanii din Răşinari, pe care îi văzusem la bar. Zbierau cântece deşuchiate, fumau. Erau beţi şi-şi făceau de cap. Degeaba au încercat nişte bărbaţi să-i potolească; ăia aveau chef de scandal. Iar oamenii din autobuz n-au fost uniţi, ştii cum e, la o ceartă în public, cei mai mulţi îşi bagă capul între umeri şi tac, alţii se comportă de parcă nici nu s-ar întâmpla nimic deosebit; ba, câte unii chiar le iau apărarea zurbagiilor, sperând nici ei nu ştiu bine ce… E o reacţie duplicitară, pe care eu o cred tipică. În fine, Călin i-a luat apărarea unui bărbat încolţit de acei derbedei, unul din ăia, o namilă, s-a proţăpit în faţa lui Călin şi l-a întrebat dacă are chef să zboare pe geam, Călin i-a spus calm că va coborî, însă ceva mai târziu, în autogară; huiduma a clătinat din cap, nu cred, zicea el, să ai atâta răbdare… I-a întors spatele, s-a aplecat la urechea unei fete, care stătea pe scaun şi privea pe geam, i-a spus nu ştiu ce, fata nu i-a răspuns, vlăjganul şi-a aprins o ţigară şi a început să zbiere un cântec şi mai neruşinat decât cele de dinainte. Călin scrâşnea din dinţi. Am încercat să-l calmez şi el m-a repezit – e plină ţara de ăştia ca ei, da’ nimeni nu face nimic!

Autobuzul a oprit la Răşinari. Namila a prins-o de mână pe fată, ea s-a-mpotrivit, el a pălmuit-o, îmbrâncind-o spre ceilalţi din gaşcă, ăia au dat-o jos cu forţa, femeile din autobuz au început să zbiere, bărbaţii vociferau, Călin s-a repezit spre huligani, dar vlăjganu’ cu pricina – era cât un bivol, te rog să mă crezi – a rânjit diabolic, pe când Călin… s-a înfipt drept în cuţitul pe care ăla îl scosese cu iuţeala fulgerului. Asta a fost.

***

– De ce-ai minţit-o în halu’ ăsta?

– Nu puteam face altfel, Căline.

– Mda…

– Nu puteam, nu aveam dreptul să-i spun adevărul. Întâi pentru că mi-ai atras atenţia ATUNCI să nu pomenesc nimic despre înger şi tot ce a urmat. apoi, pentru că… pentru că miliţienii m-au prelucrat cu…

– Miliţienii ?! Când?

Ilie R. oftează, cu năduf.

– De nenumărate ori. Nu ţi-am spus nimic până acum, aşa mi-au ordonat ei; da’, de când cu povestea aia din Dumbravă, dau declaraţii la ,,Băieţii Veseli” mai în fiecare lună.

– La secu’!?

– Şi la secu’.

– Cum de s-au băgat şi ăştia pe fir?

– Vezi, Căline, Alina mi-a spus să mă feresc de Wanda, că a văzut-o intrând ,,acolo’’.

– Chiar?

– Nu am crezut-o. Mai ales că… Dar de atunci, am observat-o pe Wanda cu foarte multă atenţie. Cu atât mai mult, cu cât o iubesc ca un prost. Şi am din ce în ce mai multe motive să cred că Alina are dreptate.

– Bine Ilie, da’ ăia nu vor înghiţi gogoşile tale!

– De-aia i-am şi turuit lu’ Wanda toate ălea, ca să câştig timp…

foto sursa