Zgomotul stelelor
ovidiu@stanomir
Ilie R. se aşază pe marginea patului. Călin Şipot îşi poticneşte convalescenţa; prietenului său i se poticneşte limba-n gură. Ar vrea să spună ceva şi nu ştie ce. Sau cum să înceapă. ,,Lasă, Ilie, nu-ţi fă probleme… mă fac io bine, şi…” Călin închide ochii, obosit. Ilie R. e încurcat; ar vrea să plece, dar atunci unde să lase portocalele… Pe când deschide unul din sertarele noptierei, deschide şi Călin ochii.
,,Să nu pleci”.
Băiatul tresare. ,,Te-am speriat?! Te ştiam mai curajos”. Celălalt zâmbeşte, cu o tristeţe… tandră. ,,Mă bucur că… ştii tu, şi când mă ironizezi eşti… aşa de…” ,,Şi eu mă bucur, Ilie! Mă bucur că sunt. Era cât-pe-aci să devin o amintire…”.
Ilie R. îl prinde de braţ, cu delicateţe. Se privesc, îndelung. Călin îi face semn să se aplece. Şi-i şopteşte, la ureche: ,,Vreau să-mi promiţi ceva”. ,,Pentru tine, orice…” ,,Bine-bine. Promite-mi… ba nu, jură că nu vei spune nimănui, nimic, niciodată…” Băiatului îi dau lacrimile.
,,Aşa va fi, Căline!”
,,Nu te pripi. Îţi voi cere încă şi mai mult: nici măcar în discuţiile noastre să nu mai pomenim…” De ce? Crezi că aşa ceva poate fi uitat?” ,,Nu-ţi cer să uiţi. Îţi cer să taci.” ,,Şi să mă împac cu gândul că… Să mă mint? să-mi spun că nu s-a întâmplat, că mi s-a părut?!” ,,N-ai înţeles. Nu am dreptul să-ţi cer asta… şi… tocmai de-aceea… Vezi tu, Ilie, n-avem nici o dovadă, nici o probă… Toate urmele au fost şterse”. ,,Memoria mea n-a fost ştearsă! Ea nu-i o bandă de magnetofon!” ,,Exact. Vom ţine minte. Ştii şi tu prea bine că nimic nu e întâmplător. Noi am primit un semn… un mesaj… Nu ştiu însă,… îmi scapă sensul… Tu l-ai înţeles?” ,,Ştiu foarte bine că am descoperit o crimă… abominabilă…” ,,Da’, Ilie, aşa e!… Fă cum crezi….” ,,Să ştii că am fost acolo. Au închis barul; îl renovează”. Tăcere… Tăcerea cea mult sugestivă, cea elocventă, cea mai bună aliată a naratorului, atunci când acesta vrea să sublinieze o replică, un gest, o seamă de situaţii…
,,Ilie,… înţelegi,… au şters toate urmele, şi…” N-apucă să-şi termine fraza. Chiar atunci se deschide uşa salonului şi apare o asistentă medicală, remorcând măsuța cu medicamente. Călin e nedumerit. De unde o ştie? Îşi răspunde cu o altă întrebare: De ce sunt atât de sigur că o cheamă Wanda?
Fără menajamente, cu o mişcare din sprâncene, Wanda îl expediază afară pe Ilie R., cu o altă mişcare apucă braţul stâng al lui Călin, îi suflecă mâneca şi-i înfige în triceps o seringă cât o libelulă. După aceea îi întinde un pahar cu lapte. El îl dă deoparte. ,,Nu mi-e foame. Am mâncat acum o juma’ de oră”. Wanda îl priveşte, liniştită. Apoi, aşază paharul pe noptieră, iese din cameră, şi, încă înainte ca ea să închidă uşa, pacientul a şi adormit.
Peste câteva zile îl vizitează o fată. Îi întinde un buchet de flori, îl întreabă cum se simte. ,,Ceva mai bine.” Nu ştie cine e. Nu ştie ce să-i spună. Tac. Apare Ilie R. Tac. Şi se uită unii la alţii. Fata îl priveşte insistent. Călin tot nu ştie ce să-i spună. Habar n-are cine e şi la ce se aşteaptă de la el. Ilie R. o întreabă ce mai face Florin. Ea răspunde că da. Ce ,,da”?, își zice Călin. Dar tace. ,,Cum te cheamă?” Îi vine să-l pupe pe Ilie R. Are el un fel de a fi care uneori e de-a dreptul şi de-a stângul. ,,Alina”. ,,Alina, de unde…” N-apucă să termine întrebarea că Ilie R. i-o şi ia înainte, tânărul e în vervă, îi place fata şi, în consecinţă, îl ignoră pe Călin.
,,A scăpat ca prin urechile acului.”
,,A scăpat”, confirmă Alina cu glas moale. O mică strâmbătură. După care se mai însufleţeşte. ,,Ce noroc… cu voi… că, atfel…” ,,Cu doctorii. În primul rând cu ei a avut noroc. Numai nişte doctori de excepţie puteau să…”, se grăbeşte Ilie R. să… ,,Da”, spune Alina. Îl sărută pe obraz şi pleacă. Călin privește cum iese, rămâne pe gânduri, într-un târziu își aduce aminte de Ilie R. şi-l întreabă: ,,Cine e frumuseţea asta?” ,,Alina”. ,,Mulţam. Mie să-mi spui dară: care Alina?” ,,Aia din pădure.” ,,Aha, Scufiţa Roşie.”
Intră Wanda. Ca la un semnal, Ilie R. se ridică de pe marginea patului şi dă să plece. Wanda începe să râdă. ,,Poţi să rămâi. Pacientul nostru este ceva mai întremat. Şi-apoi, vizitele îi fac bine.” După care, netam-nesam, îl iscodeşte: ,,Căline, ce părere ai despre fata de adineauri?” Ei, na. Ce părere să aibă? ,,Pozitivă”. ,,Îţi place?” ,,Cam… da.” ,,Păcat că e atât de abătută.” ,,Esplicabil”, zice Călin, făcând pe dăşteptu’, ,,după câte i s-au întâmplat…” Wanda surâde. ,,Şi încă nu le ştiţi pe toate”. Jubilează. Călin privește galeş. ,,Da’ o să aflăm de la tine.” Wanda se dezlănţuie: „Ei bine, înainte de a veni aici, a fost în rezerva lui Florin,… fostul ei prieten”.
Wanda tace. Aşteaptă. Ilie R. e nedumerit. Călin nu vrea să intre în joc. Prea e sigură de ea roşcovana asta şi prea o face pe misterioasa. Ar cam fi cazul să nu-i mai iasă toate pasenţele. Wanda s-a bosumflat, dar continuă, nemaiputând să se abţină: ,,Zic, fostul ei prieten, fiindcă el a refuzat să o primească, spunând că din cauza ei s-a întâmplat nenorocirea, că dacă nu insista ea să meargă la plimbare prin Dumbravă, rămânea om întreg, nu….” Wanda se opreşte. Îşi face de lucru cu ceaşca de ceai, cu un tub de medicamente. Călin se preface că nu-l interesează continuarea. Îi cere, muţeşte, lui Ilie R. să-i dea revistele pe care i le-a adus. Băiatul a privit cât a privit, când la Wanda, care-l intimidează, când la Călin, care se preface a fi nervos că nu-i mai dă odată revistele alea. Văzând că intră în panică, îi face semn cu ochiul. Ilie R. se înroşeşte, priveşte ruşinat în jur, căutând zadarnic un sprijin. În cele din urma, scoate din sacoşă o carte.
Wanda leapădă pe dată masca fetiţei jignite. ,,Ce citeşti?” Ilie R. îi arată coperta: ana blandiana. poezii. Wanda ridică din umeri, nepăsătoare. Călin aşteaptă. Curând, Ilie, emoţionat, va începe să nu mai citească-n gând, ci cu glas tare. Răsfoind cărţulia din BPT, nu după mult timp exclamă, surescitat:
,,Extraordinar, Căline, ce stranie coincidenţă ! Şi începe să declame:
«La ce te gîndeşti cînd vezi
Un arhanghel murdar de funingine?
La poluarea stratosferei, desigur.
Şi la mai ce?
La obiceiul îngerilor
De-a se vîrî peste tot.
Şi la mai ce?
La sobele care primăvara
Încep să fumege şi să se înfunde.
Şi la mai ce?
Oh, dacă mă gândesc bine,
Un arhanghel murdar de funingine
Poate fi şi un arhanghel care
Şi-a dat foc
Uitînd că nu poate să ardă…»”.
Nici nu termină bine de citit, că Wanda îl şi abordează: ,,Ce-ai vrut să zici? ce fel de coincidenţă? la ce te referi?” ,,Păi…”, dă el să spună. Observă, totuşi, la timp, privirea mânioasă a lui Călin, bâiguie ceva, după care amuţeşte. Wanda e genul de femeie care nu renunţă nicicum. ,,Ei, hai, răspunde, ce te-ai pleoştit aşa?” Ilie R. ezită. Mult. Iar pe când, atât Wanda, cât chiar şi Călin, cred că el n-o să mai răspundă, se face auzită vocea lui, şovăitoare, şi totuşi de o inexplicabilă certitudine:
,,Mă gândeam că,… într-un fel,… pentru Florin… Alina e ca un… înger… plin de funingine…”
,,Chiar aşa?” ,,Poate”, zice el, zâmbitor. Călin s-a liniştit. A crezut că va începe să povestească. Desigur, Wanda bănuie că s-a întâmplat ceva înainte ca Ilie R. şi Călin… Dar el, poate cu viclenie ori poate tocmai prin nesfârşita lui candoare, a reuşit să evite gafa iminentă.
,,Şi la mai ce?” ,,La mai ce anume?”, se arată el nedumerit. ,,La ce te mai gândeşti?” ,,Apăi,… la ce să mă mai gândesc?” ,,Cum de te-ai gândit tocmai la Alina?” Ilie R. s-a fâstâcit; Wanda îl zăpăceşte. ,,Mă gândeam… că, prima oară când am văzut-o pe Alina, mi s-a părut ca un înger… de frumoasă,… chiar dacă era murdară de noroi pe faţă şi pe haine”. ,,Îngeri cu feţe murdare”, murmură Wanda maliţioasă, după care continuă, nemulţumită, pe un ton şi mai imperativ decât înainte: ,,Şi la mai ce?” ,,…la faptul că Florin nu mai vrea să o vadă, considerând… Vezi, pentru el Alina e întinată… de ăia,… de toată situaţia aia mizerabilă…” ,,Şi la mai ce?” Ilie R. clatină din cap. Wanda l-a epuizat. Călin era sigur că n-o să mai scoată un cuvânt de la el. Ilie R. este însă împrevizibil; cu o voce care nu mai e a lui, cu un zâmbet ironic rosteşte, cu dulceaţă:
,,…îngerii acestor timpuri sunt supravieţuitorii transfugi ai unei conspiraţii celeste...”
Urmează o lungă tăcere. Wanda e nedumerită. Mai târziu, i-a spus lui Călin că s-a simțit luată la mişto. Ca imediat după aceea să se pomenească… îndrăgostită de… acel ton, de acea voce, de bărbatul care ar putea să fie într-adevăr cum Ilie R. i s-a părut a fi, preţ de câteva clipe. Călin rămăsese interzis. Privindu-l pe Ilie R., își zicea că l-a confundat până atunci. Cu cine? Cu ăsta, rămas tăcut, zâmbind neajutorat. De ce zâmbeşte mai tot timpul?
Mult mai târziu, revenind asupra acestor momente, l-a întrebat ce l-a făcut să rostească acele cuvinte. ,,Care?” ,,Acelea… cu îngerul…” ,,…versurile cu îngerul murdar de funingine?” ,,Nu. Ilie, te rog, adu-ţi aminte, i-ai spus la un moment dat – cu un glas care nici nu mai era al tău –, că… stai un pic… na! îmi stă pe limbă şi nu-mi vine… deci, cam aşa: îngerii de azi sunt transfugi… nu! nu aşa,… sunt supravieţuitorii unor transfugi, în urma unei conspiraţii… cam aşa ceva, îţi aduci aminte?” ,,Da”. S-a întristat. Se adevereau spusele lui Márquez. Anticipez. Aşadar, Ilie R., cu o voce care în mod cert era a lui, cu o mimică de om disperat, un avatar al lui Josef K., rosteşte, cu amărăciune: ,,…îngerii acestor timpuri sunt supravieţuitorii transfugi ai unei conspiraţii celeste…” Da. Aşa a spus şi atunci. Şi acum. ,,Ce trist. Din cine e citatul, Ilie?” ,,Din povestirea Un domn bătrân cu nişte aripi enorme, a lui Gabriel García Márquez”
foto sursa
Vezi continuarea aici
