Glonț de măceș

Mi te sorb vinovat ca un lup singuratic, 
ca pe-un ultim izvor, ca pe-un ultim însemn 
Sunt un glonț de măceș într-un sânge văratic, 
prin tranșee de dor, într-o cârjă de lemn.

Mi-am legat de genunchi tot pământul cu lanuri, 
m-am ținut de câmpii, m-am târât, dar în van 
Între noi am legat vântul serii de ramuri 
Să nu-mi smulgă, furiș, răsuflarea pe geam

când treceai ca un fum, vișiniu de frumoasă, 
îmbrăcată în jar, dogorită de flori, 
când treceai ca un iad peste iadul din casă, 
bându-mi sufletul tot dintr-o cană de nori

când treceai mâna ta, răvășind spinii verii, 
peste degetul lui împietrit în inel, 
când muream de tăceri prin cotloanele serii, 
când voiam să nu fiu, când voiam să fiu el.

Ce frumoasă mi-erai când săpam peste fire 
lungi hotare-ntre noi, să te uit, să te pierd, 
zgâriind geografii de păduri prin iubire 
când și umbra din ochi aș fi vrut să-ți dezmierd

Mi-am legat de genunchi ani întregi de risipă 
să nu pot să te vreau, să îmi pună zăgaz, 
dar mi-am smuls ca un orb osândita aripă 
și-am tăiat păcătos luminiș prin obraz

Sunt un glonț de măceș într-un sânge văratic, 
prin tranșee de dor, într-o cârjă de lemn 
Mi te sorb vinovat, ca un lup singuratic, 
ca pe-un ultim izvor, ca pe-un ultim însemn…*

Din arhiva personală a autoarei

Citește și Camelia Radulian: Despre filme, și nu oricare