Dintre toate câte le-am pierdut, regret copilăria cel mai mult!
Majoritatea vacanțelor (din grădiniță și până-n școala generală), mai ales pe cele lungi de vară, mi le-am petrecut la bunicii din partea mamei, undeva prin Ardeal în zona Târnavelor, mai exact la Blaj. Ei erau încă tineri și în putere pe-atunci pe când eu eram o zvârlugă de fată…
Au trecut aproape 40 de ani, dar amintirile îmi sunt clare ca niște oglinzi vii, pe care le port în mine și în care privesc de câte ori mă încearcă dorul, adică destul de des.
Bunicul meu a fost un om harnic, cinstit, îndemânatic și iute ca chiperu. Nu foarte înalt, dar cu o constituție atletică, cu părul pieptănat înspre spate, eminescian, cu dinții frumoși și râsul sănătos, adică nu se sfia, râdea cu haznă… cu toată gura. Era omul care mereu făcea mai multe lucruri deodată. El nu mergea până în grădină, după două fire de ceapă și atât. Nu. Pe tot parcursul ăsta, el arunca niște frunze de napi la porci, se apleca după niște poame proaspăt căzute din pom și le punea într-un cazan, mai dădea și de două ori cu măturoiul de curte, apoi lua cepele din grădină pe care i le aducea bunicii și i le curăța, în timp ce-i povestea ultimele planuri de bătaie pentru ziua nouă, care abia se crăpase.
Așa se aducea ceapa din grădină în viziunea lui, nu să pierzi timpul, ci să-l înmulțești cu folos cum ar veni. Așa era el: un fel de 3 în 1. Am învățat multe lucruri de la el… de la cum se așază piesele de șah pe tablă și cum se mută ele, jocul morii cu boabe de fasole și de porumb, Spânzurătoarea și Popa Prostu, să mănânc cartofii din fiertura porcilor (fierți în coajă lângă urzici, napi, huruială de cereale, care înmiresmau curtea cu o nebunie de miros și n-aveai cum să-i reziști) și până la cum se frământă lutul cu picioarele ca să-l ardem mai apoi, să devină cărămidă. Dar cea mai aleasă învățătură mi-a fost număratul trufandalelor (poamele cele mai noi, abia mijite în pomii fructiferi, de data asta).
Așa se făcea că, fiind copil și mare iubitoare de verzituri de prin toți copacii, (fiindcă orice nu era bine copt era pe placul gustului meu de-atunci), le cauzam bunicilor mari dureri de cap cu tranzitul meu intestinal, total necorespunzător, datorită acestei metehne. Degeaba mi se spunea să le las să se coacă, fiindcă-mi fac ravagii în organism mâncate așa verzi sau că sunt stropite cu cele mai nocive substanțe. Vax albina! Da’ nu-mi păsa nici cât negru sub unghie… Ce era chiar așa dacă mai vărsam uneori sau săream peste mese fiindcă îmi făceam plinul cu fructele necoapte? Pentru mine era absolut firesc, făcea parte din procesul cunoașterii și al îndrumării altor neștiutori, însă pentru bunici era absolut fatal.
Într-o dimineață, vine moșu’ meu de la serviciu, îmbrăcat în uniforma lui bleumarin și cu chipiul care mă fascina de fiecare dată. Doamne, fain mai era! Ca pe un căpitan de vas, așa-l vedeam. Avea o bicicletă cu care mergea la muncă, mare și cu bară.
Dacă mă lăsa să fac două ture de stradă cu ea, așa chinuită cum puteam, cu bara bicicletei care-mi lovea în coaste că n-aveam cum s-o încalec de pitică ce eram, apoi n-avea cum să nu fie bună ziua mea! Și mă lăsa, că n-avea cu cine răzbi, la câte rugăciuni îi ziceam.
El venea obosit din tura de noapte, dar nu putea avea hodină de mine, care eram pe sistem turbo și alta nu. Bunica mea intra de serviciu de dimineață, așa că în acea zi, am rămas acasă până spre seară, doar noi doi. În timp ce bunicul s-a așezat la masă să-și astoaie (potolească) foamea cu ceva de-ale gurii, eu repede am dat o tură de grădină și am apărut cu bluza pliată în talie, unde aveam câteva zeci de corcodușe, verzi… evident. “Ui’ aici Moșule, ce-am cules…” am zis eu cu vitejie, precum Prâslea după ce a intrat în posesia merelor de aur. Atunci și pe loc, ochii bunicului au ieși instant din orbite ca ale unui broscoi, la această vedere minunată. Buna i-a mai zis de câteva ori că asta mi-e hrana cea de toate zilele, dar așa-i omu’ „ pân’ ce nu vede, nici c-ar crede”.
Așa era și bunicul meu de-atunci, convins pe deplin.
Ce mai era de făcut, când eu strângeam cu mânuța marginea bluzei, ca să nu-mi pierd recolta iar cu cealaltă îndesam între dinți corcodușele care-mi strepezeau gura într-un mare fel, trimițând plescăituri satisfăcătoare în eter. Bunicul a devenit, din păliduț cum era la față, de-un roșu mac și mi-a zis să fac cumva să mai las din ele și pe mai încolo, dacă vreau să nu mă spună mamei sau și mai rău, să mă împacheteze pentru destinația Sibiu și făcându-mi semn cu ochiul, mi-a zis să-l urmez în grădină. Știam că nu urma să-mi culeagă el alte corcodușe, era culmea și era clar ca lumina zilei… dar să se apuce să le numere pe cele rămase în pom, la asta chiar nu mă așteptam.
Și trece, dragii mei, cu număratul de câteva zeci, 79, 80… 99, 100 zice el, cu accent pe sutaaa! Eu, habarnista de mine, zic, “așa… și acum ce? Păi acum dacă îmi va mai lipsi măcar o corcodușă din pom, ai sfeclit-o”, mi-a răspuns, privindu-mă în felul acela care-ți dă de înțeles că niciun „de ce” nu-și mai avea rostul. Asta însemna că loc ar mai fi fost, da nu mai aveai cum sta… Adică, că m-ar fi trimis înapoi între betoane la Sibiu, unde și așa stăteam destul pentru toată perioada școlii ca într-o cutie, din punctul meu de vedere, adică într-un apartament la bloc… Și unde nu era de mine, dar deloc! Fiindcă acolo dacă stăteam, n-aveam stare… și aș fi umblat ca apucata pe toate maidanele și aș fi fost căutata cartierului și bătuta palierului, ulterior. “Așa, carevasăzică, fix 100! Măi ale naibii, cum s-au găsit ele în sumă rotundă de-acum, ce mână bună am avut când le-am rărit…!”, îmi spuneam în gând.
Trece ziua, vine seara, vine și buna de la serviciu cu niște turtă dulce și halviță, cumpărate de la cooperativă, în drumul ei la întoarcere spre casă. „Sara bună, gat-i cina de cinat?”, parcă o și aud… Apoi, vă spun drept, n-avea cum să nu fie bună seara mea, cu așa delicioșenii!
N-am înțeles atunci de ce chicotelile și coatele pe care și le dădeau ea cu moșu’, stârneau atâtea hohote de râs… mai ales că eu aveam un of la inimioară cu ultima interdicție de vacanță.
Zilele următoare, făceam naveta curte-grădină, ca doiu’ barat până sub corcoduș și înapoi de câteva ori pe zi, uitându-mă cu jind la verziturile din pom. Azi așa, mâine așa… culmea era că fructele acestea se încăpățânau să stea acolo bine înfipte pe rămurelele copacului, că nici măcar una n-am văzut să fi fost căzută pe jos. „Ce ciudat”, îmi ziceam în gând. Ei, normal că mai cădeau din ele, dar bunicu’ avea grijă să le adune în fiecare dimineață, ca un bun strateg, ca nu cumva să rămână vreun semn pentru Sherlock Holmes, ce eram eu. Eram turbo, v-am spus. Iar el și-a jucat rolul perfect, până într-o zi, când mi-am zis că în viață riscul este necesar, nu puteam altfel, nu știam altfel și nici nu aș vrea să trăiesc altfel.
Și dă-i și ascunde corcodușele pe furiș, la ghiozdan (stomac), devenite deja gălbioare și mai comestibile, dar care încă scârțâiau a verde, aproape pe gustul meu. Se apropia seara, eu eram decisă să-mi primesc sentința, și-l așteptam spășită pe bunicu’ să vină de la muncă să-mi spună să-mi iau carabalâcu’ și să plec la Sibiu. El a venit fain frumos, s-a luat cu treabă, cu animalele, cu una cu ailaltă… da nu zice nimic din ce mă apăsa pe mine. Mi-am făcut și eu de lucru, am luat bicicleta, am făcut două ture, m-am umplut de praful de pe strada pe atunci neasfaltată, cât să am motiv de-o baie (aveam baie cu cadă, cu cada, WC și apă caldă – era mare lucru să ai acest confort) și țuști în plăpumi. Azi, mâine și poimâine… zilele treceau la fel.
Deja mă aflam într-o nebuloasă de situație care mă copleșea. „De tăceai, filozof rămâneai”, umblă vorba, nu? Eu nu aveam cum să rămân o filozoafă și atât… că de-aia n-am tăcut atunci și de-aia sunt astăzi, mult mai mult de-atât, adică o #nemafilozoafă. „Auzi, mă’, moșule… dumneata ai mai numărat corcodușele?” îl întreb eu curioasă, pentru că eu trebuie să-ți spun că-mi pare rău, dar nu mai sunt câte erau fiindcă eu am tot mâncat din ele.” N-am știut atunci pe loc de ce mă pupă moșu’ cu nesaț și nici de ce nu se putea opri din râs.
De-aici încolo, dați-vă frâu liber imaginației despre cât haz s-a mai făcut pe seama mea, de-atunci și până în zilele noastre, fiindcă nimeni nu s-ar fi gândit că eu chiar o să țin cont de numărătoare…
Bineînțeles că bunicul original și înțelept a știut că eu nu mă pot abține să nu mai dau târcoale verziturilor, cu toate amenințările lui cu tot… doar că eu am înțeles mult mai târziu atât sensul strategiei lui cât și al înghioldelilor dintre el și bunica din seara respectivă. Scopul lui de a mă scuti pe mine de grețuri și indigestii a scuzat mijloacele desigur dar a avut un efect mai mult decât scontat, fiindcă eu luam zilnic corcodușe, dar nu le mai luam oricum, ci cu măsură și cu simț de răspundere…
Știam de dinainte că fapta recunoscută e pe jumătate iertată și știam că nerecunoașterea ei, nu doar că te transformă în cel/cea arătat(ă) cu degetul, dar te exclude dintre oamenii de calitate fără drept de apel. Iar eu am apreciat de mică oamenii de calitate, drept pentru care nu am putut rata ocazia să devin și eu un omuleț din aceeași categorie, pentru care „ce-i în gușă e și-n căpușă”.
Ce nu știam atunci însă, era că peste mulți ani, aceste întâmplări rămase atât de viu întipărite în mine, îmi vor fi balsam și liantul meu cu bunii mei peste arcul timpului, pentru dulce aducere aminte. Bunicii mei mi-au dăruit momente care mi-au pus bogății din aur de 24 de karate, direct în inimă pe care nu mi le poate lua nimeni, sub formă de amintiri-de-nu-mă-uita, care stau chezășie la formarea mea, la temelia mea de om bine dospit și crescut. Dor de ei, fie-le țărâna ușoară!
Citiți și Viața ca un pamflet, de aceeași autoare…
