te-nvârt în paharul de coniac
ca pe-o durere ce se zbate sub piele
captivă de bună voie în cuiele unui regret
oval înrămat în năravu-mi hapsân
de geometru insomniac.
ce-aromă înțepătoare
și ce vedere splendídă spre parc
doar în al nouălea cer amintirea
e o pisică verde
tolănită cuminte pe o sofa cu absurde
umerașe de catifea.
sau poate c-ar fi mai bine să te pot aduna,
așa cum devii, străvezie,
într-o sticluță curată
aruncată cu grație și uitată în rafturi
stupefiate de farmacie.
cine să știe…
foto tumblr.com
Citește și doar timpul se scuză
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
