Amantul
Pe urmă, după ce am coborât de pe ancora aia, m-am dus să mă întâlnesc cu el între patru ochi.
Ne-am mai trimis noi ocheade, zile la rând, cu mulțime de oameni de față, da’ nah, când cineva te incită vrei să afli mai multe, vrei detalii, vrei exact ce vor toți oamenii care cred că, pe undeva pe planeta asta, există cineva cu doza de nebunie corespunzătare lor și nu ratează ocazia să și verifice asta, corect? Așa. Și unde să ne fi întâlnit noi în alt loc mai potrivit decât pe plajă?!
Era deja seară și, credeți? Pe când am ajuns eu la locul faptei, el se poza, frate, cu toată lumea. La greu. Meehh, cheese, sărituri, fluierături… N-am mai avut loc de nimeni, ce intimitate, nici vorbă, bașca, tot el îmi trimitea semnale luminoase, ba mi le băga în ochi, ba prin păr, ba prin sâni…
Mă gândeam, da’ unii chiar nu se maturizează niciodată? Adică, să ai suflet de copil, ok, da’ să fim serioși, avem totuși o vârstă, adică, nu te mai apuci să tragi preșul de sub picioarele cucoanelor și să te superi tot tu, dacă-ți recită din Paraziții, fiindcă nu ți-au prins gluma…
Nu știam ce să mai cred, jur! Toată ziua mi-a trimis ocheade, mie, acolo, pe șezlong, gâdi-gâdi, bla-bla-bla, iar acum, cică, să stau la rând dacă vreau să „fac poză cu VIP-ul”, mi-a zis. Poftim! Mai înjură ceva, dacă poți… Era VIP? Da, eraa. Era unic, era special, era cald și blând, luminos, chiar dacă uneori mai exagera cu mângâierile, de-mi lăsa urme pe piele sau îmi scotea ochii cu atâta sclipire, off, că de-aia îmi plăcea de el.
În fine, am plecat de-acolo, doar nu-s miloagă… „Aicea nu-i de minee, io sunt un delica-a-at!”, fredonam versurile lui Tudor Chirilă, în timp ce-mi târam tălpile prin nisip. Aia e! Și știți cum e atunci când pleci de lângă cineva drag, nu? Te întorci imediat cu privirea înapoi să vezi dacă și celălalt se uită după tine, dacă îți face semn ori zâmbește de la geam, din mașină, de unde-o fi.
Ei, așa-mi ziceam și eu… să mă întorc să nu mă-ntorc? Oricum eram goală de inimă, că inima îmi rămăsese la el, iar orgoliul degeaba îmi striga în timpane că nu-l mai auzeam, îl auzeam doar pe el cum mă striga:
Monicaaa, Monicaa, Monicaaa!
Pfff, ce nebun, ăsta chiar nu știe ce vrea, incredibil! Și m-am întors. Și cum duc io mâna streașină la ochi, să-l văd mai bine, că nu mai era deja în locul în care l-am lăsat, nici adimiratorii nu mai erau, că și-au imortalizat momentele în poze și duși au foști, Prințul din poveste, ce credeți că făcea? Impresii artistice, bineînțeles… Că el se-aruncă în mare să se înece, se sinucide și alta nu! Că decât fără mine, mai bine fără toată lumea, de-astea, grele. Un șantajist sentimental de mare clasă, ce să mai…
Dar știți cum vine vorba, „mă doare de tine, dar de mine mi se rupe sufletul.” La fel am pățit și eu atunci, mi se rupea sufletul, fiindcă inima mea era la el și în mintea mea tot el era.
Și l-am luat în palmă la fix, chiar înainte să se sfârșească. Am strâns pumnul bine și apoi mi l-am pus în piept, ca pe norocii pufului de păpădie.
De-atunci, io-mi port soarele în suflet și inima la locul ei. De-atunci pot orice!
Sfârșit!
foto arhiva personală
