Pustiu. Pustiu și liniște. Goale străzile și totuși, în unele locuri se mai găsește plinătate… Da, exact acolo, în inimi. Există oameni a căror inimi nu se golesc niciodată. Bogăția din inimile lor nu se împuținează nicicum, oricât de mult ar da din ea, nu li se termină și culmea, parcă chiar le sporește visteria. Omul, oricât ar fi de limitat în acțiunile lui, viforul emoțiilor lui nu poate fi oprit. Nu e regulă pentru toți, dar e valabil pentru majoritatea. Poți să-i carantinezi pe oameni, dar nu și visele lor. Dar cum va face el, vă veți întreba, așa… constrâns de niște reguli, să-și urmeze totuși visele?
Cum să mai facă si el, un amărât de pas, timid măcar, înspre ele, când în cele mai multe cazuri, singurii lui pași îngăduiți sunt cei parcurși într-un sens giratoriu, cu ieșire la camera de zi-bucătărie-dormitor-baie, cu puțin noroc, – la balcon, cu noroc chior – în curte, iar dacă vorbim de lux – în grădină?! Adică, visează dar cam bate pasul pe loc, cum s-ar zice. Cum să facă omul acesta, extrovertitul, iubitorul de tot ce mișcă (râul, ramul, prietenii lui pe viața, vă mai amintiți de ei?), acest om care nu are la îndemână nici cea mai modestă grădină, din varii motive care țin sau nu de el, deși în sufletul lui el se plimbă deja prin cele mai luxuriante grădini pe care cineva și le-ar putea imagina vreodată?!
Ce poate face acela, care este fericitul posesor al unui balcon, din care tot ce poate vedea însă, sunt alte zeci de balcoane, alte zeci de geamuri și bucăți imense de beton, căptușite în întregime sau pe alocuri cu polistiren, vopsit sau vopsit parțial, cu gust sau nu? Hărăzitul acela, de om dintr-un apartament cu balcon, din care tot ce mai vede sunt niște trotuare știrbe de borduri, câteva mașini și trei culori la tomberoane, iar dacă i-a surâs soarta, mai vede și vreun petec de verdeață și numai dacă i-a pus Dumnezeu mâna în cap, poate privi chiar și un colț de cer? Păi ce să facă, se bucură! Nu mai amintim aici pe cei care n-au nici balcoane, nici sens giratoriu ci doar un biet sens unic (o singură cameră), sau sunt efectiv pe un drum interzis (adică n-au nici măcat atât)…
Dar dacă omul din balconul lui, ar putea vedea zidurile îngrijite ale unor blocuri, nimic stricat, nimic degradat, copaci decorativi, flori în orice anotimp, desene uriașe colorate, gen graffiti, pe oriunde se poate, așa cum sunt expuse afișele acelea gigant în perioada campaniilor electorale, oare, cum ar fi? Ar fi ca niște impulsuri care l-ar ține pe om pe o linie de plutire, înainte s-o cotească pe arătură, la braț cu depresia, înainte ca lucrurile să intre pe linie dreaptă, definitiv. Beeeeeep! Culoarea face minuni, în viața omului! Frumosul, în toate formele lui, încântă ochiul, alungă griurile vieții și îi oferă acestuia o opțiune în plus: uită-te la mine și te faci bine! Ăsta-i rostul frumuseții, unul terapeutic! Așa și cu zarea limitată a privitorului din balcon, cum si-ar relaxa el ochii, urmărind cu ei culorile unui grafitti imens, dimineața, la amiază și seara! Așa însă, tot ce vede sunt doar niște ziduri triste, ori un peisaj dezolant, ca o pictură la care ți s-au terminat culorile înainte să te apuci de pictat și care nu exprimă nimic și nu arată nimic, nici măcar flori de mucegai…
Eu, dacă aș putea, asta aș face: aș colora! Aș colora viața începând din profunzime înspre exterior, cu bine, cu frumos, cu mult bun gust și cu și mai mult bun simț, cu zâmbete fără număr, cu omenie, cu respect, cu iubire din belșug dar mai ales cu muuult verde. Aș pune culoarea asta în exces. Parcuri, zone verzi între blocuri în exces, cu cei mai frumoși copaci și cele mai frumoase flori și aș da amenzi celor care nu știu cum se numesc, când înfloresc și ce roade dau. Aș exagera din plin cu verdele! Verdele ăsta, din fericire, depinde în mare măsură și de noi, oamenii, dacă albastrul este numai la îndemâna lui Dumnezeu! Avem posibilitatea, calendaristic vorbind, să privim verdele acesta terapeutic, aproape două treimi dintr-un an. Poate că până acum n-am știut, poate că n-am putut și abia în ultimul rând îl scriu pe poate n-am vrut…
Ar fi ideal să avem parte de verdele acesta în cartiere, între blocuri, înainte să ni se facă citirea finală pentru atribuire în veșnică așezare, a unui loc cu verdeață, din care a fugit toată durerea, întristarea și suspinarea! Nu toți avem privilegiul să avem parte de proprii noștri brazi veșnic verzi, furnizori de cromato-terapie. Nici posesori de cabane, case de vacanțe, nu suntem toți. Respect celor care le dețin. Pe ce căi și cum și le-au însușit nici nu mai contează, asta face parte din alt subiect care oricum mă depășește. Dar știu că am putea face din lumea aia mică, în care fiecare dintre noi avem dreptul să trăim, un loc mai bun. Armonia culorilor, nu este deloc de neglijat, iar exemple ne sunt date să întâlnim la tot pasul, în orice colț viu din natură.
Sigur că nu toți suntem designeri sau artiști, dar cei cu putere de decizie s-ar putea inspira din combinațiile de culori folosite de Creatorul Desăvârșit, cel care a făcut cerul și pământul, cu pajiștile, florile, munții, mările și oceanele, pădurile, anotimpurile, curcubeul, răsăritul și apusul.
Acum nu mai avem voie să spunem că nu știm care sunt cele indispensabile unei vieți trăite frumos. Iar pe primul loc, se află mintea sănătoasă într-un corp sănătos, nu-i așa? Pe lângă acestea, cred că în vremea asta a pandemiei, multe altele lucruri esențiale, importante, care au fost ignorate sau luate în râs, capătă alte înțelesuri, alte valențe. Pomenesc aici doar câteva dintre ele:
Am nevoie de tine ca de aer; tu ești soarele meu; copiii colorează viața; bucura-te azi, mâine nu știi ce va fi; nu lăsa pasărea din mână pentru cioara de pe gard; ce ție nu-ți place, altuia nu-i face; nu iubi un fotbalist că-i un lucru foarte trist; mai întâi apă și săpun și abia apoi parfum; mai bine cu Făt-Frumos în pădure decât cu Zmeu în castel; tusea și dragostea nu se pot ascunde; ca să trăiești nu-i destul, mai ai nevoie de libertate, soare și de o floricică; mama coace pâine, soare în ferestre, soarele e unul, mama una este; dacă nu ai un prieten, ia-ți o pisică; putem trăi fără un câine dar nu merită efortul, etc.
Dacă măcar una dintre expresiile acestea, a mișcat măcar un mic nerv în fiecare dintre noi, lăsați-mă să cred că mai merităm o șansă în plus să mai străbatem pământul ăsta.
Nu le putem avea pe toate, corect. Unde le-am pune? Dar minimul, strictul acela atât de necesar, chiar că reprezintă o țintă destul de greu de atins pentru orice temerar. De ce cred eu asta? Pentru că puținul autentic întodeauna reprezintă destulul, pentru orice om funcțional și cerebral. Ce-ți poți dori mai mult când ești întreg și apt de muncă, decât libertate, aer, soare, puțin albastru, puțin mai mult verde, ceva de citit, ceva de iubit, două pahare și o sticlă de vin? Restul ți le adaugi pe parcurs. Restul nu mai fac parte din minimul necesar și se cheamă detalii sau reglaj fin…
Ce contează până la urmă este cât de primitor și de cald ți-e cuibul și cât de colorată îți este priveliștea pe care o vezi de la geam. Alegem cu cap, data viitoare? Minunat! Asta aș vrea să ne asigurăm că vom face. Ne luăm casa/apartamentul către care râde soarele cât mai des, că suntem înconjurați de vecini, oameni faini dar mai ales că ne îngrijim să fim bine însoțiți. Și-apoi, aoleu… izola –m-aș, Doamne, eu! Iar dacă cuibul este mic, fiindcă atât ai reuși să construiești și ce dacă? Aerul pe care-l respiri să-l împarți cu cine merită, să fie vreun Făt-Frumos, sau vreo Cosânzeană pe inima ta, după caz, ca să te bucuri din plin și de efectele teoriei relativității a lui Einstein, pe care ai învățat-o în școală, dar abia acum constați că nu degeaba și că, într-adevăr, chiar are aplicabilitate!
Să nu uităm însă că lecții ni se vor da mereu. Pe unele ni le cerem, pe altele nu. Tot ce avem noi de făcut este să ne luăm bucata noastră de învățătură din ele, vorba lui Lenin. Fiindcă oricât credem că știm, niciodată nu-i suficient. Și apoi, dacă virtualul ăsta atât de condamnat, a devenit un fel de pâinea noastră cea de toate zilele, apoi nu-i păcat dacă tot mușcăm din ea și de foame și ca să ne aflăm în treabă măcar s-o facem corect? Scriptic vorbind. Pentru că și înjurătura, altfel se duce dacă e scrisă și corect gramatical, parcă altfel te bufnește și râsul, sau plânsul, după caz… Parcă are un aer mai burgez, așa…nu? Hai, că totul va fi bine!
Învățăm, Lenine, învățăm!
Citiți și Când o plagă infectează ținutul…
