„Și te iubesc cu milă și cu groază” (Adrian Păunescu)

Să ne amintim, cu drag, de frumoasele poezii de dragoste ale lui Adrian Păunescu…

Nebun de alb

Acum sunt mai pustiu ca totdeauna,
De când mă simt tot mai bogat, de tine,
Și-mi stau pe tâmple soarele și luna,
Acum mi-e cel mai rău și cel mai bine.

M-aș jelui în fel de fel de jalbe
În care nici n-aș spune cum te cheamă,
Pătrate negre și pătrate albe
Îmi covârșesc grădina și mi-e teamă.

Și, uite, n-are cine să ne-ajute,
Abia-și mai ține lumea ale sale
Și-ntr-un perete alb de muze mute
Nebunii negri caută o cale.

Prin gări descreierate – accidente,
Mărfare triste vin, în miezul verii,
Iar eu sunt plin de gesturi imprudente,
Ca să te-apropii și ca să te sperii.

Jur-împrejur, priveliști aberante,
Copii fragili ducând părinții-n spate,
Bătrâni cu sănii gri de os pe pante
Și albatroși venind spre zări uscate.

Mi-e dor de tine și îți caut chipul
În fiecare margine a firii,
În podul palmei, dacă iau nisipul,
Simt un inel jucându-se de-a mirii.

Te-aud în bătălii din vreme-n vreme,
Ostașii gărzii tale ți se-nchină,
Iubita mea cu foarte mari probleme,
Cu chip slavon și nume de regină.

Fiorul rece prin spinare-mi trece,
Când mi-amintesc cu gene-nlăcrimate
Că tu, de la etajul treisprezece,
Voiai să te arunci, să scapi de toate.

Dar tu-nțelegi, de fapt, că nu se cade
Să-ți pui în cumpănă întreaga viață,
Că nu-s în joc abstractele rocade,
Ci sângele ce fierbe sau îngheață.

Neputincioasă, tristă și frigidă,
Așa ai fost și apăreai senină,
Dar cel care-a știut să te deschidă
Nu-i fericit, ci îmbătat de vină.

De te lucram sârguincios cu dalta,
De te faceam din carnea mea, iubito,
Nu deveneai, cum astăzi ești, o alta,
Pe care la căldură am trezit-o.

Lăsând ambitiile de o parte,
Ne aruncam în marea nemiloasă
Și-mpreunați, ca filele-ntr-o carte,
Ne facem, din sudoare, sfânta casă.

Pe urmă, vin ceilalți să ne-o distrugă
Și ochii tăi mă caută întruna
Și eu înalț nefericita rugă,
Purtând pe tâmple soarele și luna.

Și te iubesc cu milă și cu groază,
Tot ce-i al tau mi se cuvine mie,
Ca un nebun de alb ce capturează
Regina neagră, pentru veșnicie. 

*

Iubito, vine toamna

Iubito, vine toamna peste toate
Bacovia reintră în portrete
Cad frunze picurînd singurătate
Și tu ai gesturi parcă mai încete.

Și te iubesc la echinox și după
Iubito, vine toamna să decline
Să macine, să năruie, să rupă
Al lumii apogeu de feminine.

Cum tu rămîi la țărmure de mare
Eu plec s-aștept și crivăț şi omături
Și să mă-mbăt la mese singulare
Cu umbra lui Bacovia alături.

Iubito, vine toamna dinspre munte
Cu ghilotine și anestezie
Tot omul e un snop de amănunte
Care amenință esenţa vie.

Cu hachițe și mofturi și-alte alea
Îmi ești pedeapsa, dar îmi ești și doamna.
De pomi sinucigași se umple valea
Iubito, te iubesc și vine toamna.

Natura se închide ca un templu
Cu lacăte de fosfor și rugină
Eu morții mele te voi da exemplu
Cît ești de disperată și senină.

Iubito, vine toamna pînă-n oase
O simt în mîna care ți se-ntinde
Privește, ies fumuri peste case
Iubito, după toamnă vin colinde. 

 

Citește și Alin Radu – „Când toamna va veni, te vei renaște”