„Nu cred că bărbaţii nu au dreptul să plângă. Pe mine plânsul mă linişteşte şi mă purifică. Sâmbătă, când am aflat că Tatiana Stepa a murit, m-am simţit ca o fântână secată, căreia deodată îi nălucesc izvoarele în ochi. Am plâns cu capul în pumni şi am constatat că niciodată lacrimile mele nu au fost atât de sărate. Plângeam ocnă. Plângeam vieţaş. Simţeam că mi-a murit un copil, unul dintre cei mai dragi. Mi-ar fi cu neputinţă, în aceste zile de doliu, să scriu pamflete sau fabule.

Transcriu bocete. Sistematizez deznădejdi. Refac imposibilul. Fac socoteala morţilor şi mă cutremur. Ei, mai tineri decât mine, au plecat dincolo, mai repede decât mine. Scriu acatiste pentru cei care nu mai sunt. Mă simt vinovat şi încredinţez lui Dumnezeu acest acatist pentru Cenaclul Flacăra, pentru ceea ce aş numi astăzi Cimitirul Flacăra. Ţine-i, Doamne, în mare mila ta pe Florian Pittiş, pe Anda Călugăreanu, pe Gil Ioniţă, pe Vali Sterian, pe Andrei Almaşi, pe Nicu Vladimir, pe Costas Caracostas, pe Constantin Gherghina, pe Niki Dinescu, pe Lorin Stănescu, pe Emilian Onciu, pe Gil Dobrică, pe Valeriu Penişoară, pe Nicu Enache, pe Constantin Dragomir, pe Vasile Mârcă-Bucovină, pe Marti Popescu şi pe atâţia încă, stinşi chiar şi în creierul meu. Şi, acum, Tatiana!

………………

S-a stins o mare cântăreaţă. Una dintre cele mai mari. La ora când scriu aceste rânduri, ea îşi trăieşte ultima tăcere sub cupola Ateneului Român. Când vremurile se vor mai linişti şi ceaţa se va mai risipi, când oameni care am fost se vor întoarce în oamenii care suntem şi această nefericită ţară îşi va regăsi nu numai valorile, ci şi încrederea în stabilitatea valorilor, vom recurge la cântecele Tatianei Stepa ca la nişte medicamente miraculoase. Şi o vom ierta pentru paradoxul cu care ne-a sfidat, trăind în suferinţă şi producând bucurie.

Sursă foto: www.revistatango.ro

Mor actorii

Ce se-ntâmplă seamănă teribil
Unui zbor cu foarte multe goluri:
În această ţară mor actorii
Regretaţi de propriile roluri.

Tineri şi bătrâni, la garderobă
Vin să-şi lase cea din urmă haină,
Programaţi să intre în spitale
Ca să poată să se stingă-n taină.

Nu mai vor aplauze şi bisuri,
Nu mai vor sufleori, lumini şi farduri,
Ar mai zăbovi doar ca să-şi rupă
Propriile afişe de pe garduri.

Mor actorii părăsiţi de public,
Teatrul însuşi este o fantomă
Şi la catafalc le stau de gardă
Rolurile care intră-n comă.

Ne-au făcut să plângem şi să râdem,
În momente bune sau mizere,
Astăzi, cu privirea zăvorâtă,
Ei îşi joacă ultima tăcere.

Ce ciudat, acum, când mor actorii,
Tragedia ce-au jucat-o moare,
Pentru a afla că fără dânşii
Tragedia noastră e mai mare.

Câinii morţii reîncep să latre,
Cinici, pofticioşi, nerăbdători,
Se tot sting luminile în teatre,
Noapte bună, domnilor actori!
10 octombrie 2008, pe drumul Bucureşti – Ploieşti ­ Mizil”

Adrian Păunescu

Regăsiți textul integral aici, în revista Jurnalul.antena3.ro