Propun să ieșim puțin din schema de gândire iluzorie în care suntem singuri și izolați și doar noi ”ne” greșim și doar de noi depinde totul și să realizăm că oamenii din jur nu sunt nici creația noastră nu sunt nici dispensabili și rejectabili cât ai bate din palme. Hai să admitem că nu orice situație are ieșire la mare, la soare, la libertate… Să recunoaștem că nu suntem condiționați doar de frica proprie, ci și de a celor dragi, că depindem sufletește de neputințele, nevrozele, rătăcirile, contradicțiile, neajunsurile lor, că trebuie să conviețuim cu ei și că, atunci când atmosfera devine insuportabilă, singura soluție de eliberare e să nu ne mai fie dragi ceea ce, dacă se întâmplă de la sine e o chestiune cu costuri majore, dacă nu se întâmplă e o chestiune cu costuri majore, iar dacă se întâmplă forțat, chirurgical, e tot o chestiune cu costuri majore.
Să spunem lucrurilor pe nume, zic. Nu eufemisme tâmpite, care de-dramatizează lucrurile. Ba, e dramatic, e greu… iubirea nu e vată de zahăr pe băț. Și nici lipsa ei!
Sunt trei modalități prin care simțul comun mistifică sistematic existența:
- idilizare (simplificarea brutală sau ignorarea chestiunilor problematice, dramatice, a conflictelor interioare) care produce efectul iluzoriu de ”viață de reclamă și de telenovelă”.
- schematizare (tentativa de a ignora și de a strivi în raționamente simpliste tot ce e individual, unic și inefabil) ceea ce produce efectul iluzoriu de ”viață perefect raționalizabilă și cuantificabilă”.
- egocentrizare (concepția axiomatică potrivit căreia binele individual poate fi atins pe calea egoismului, deci ignorarea faptului că suntem ființe preponderent relaționale) ceea ce produce efectul de iluzoriu de ”autonomie a fericirii individuale”.
Să admitem că în viața reală nu e ca în cea mondenă (care e doar un joc de societate și în care reușita e o utopie, e un trofeu fără miză existențială). Să spunem că, în afara convențiilor și regulilor de micro-climat și a granițelor mentalului de seră, care ordonează și disciplinează pornirile sufletului subordonându-l unor norme comunitare, lucrurile devin mult mai greu de stăpânit și menținut.
Că libertatea de a depinde de altul nu e huzur. Că fuga de implicare poate fi o boală contagioasă, că poate face ravagii. Că într-o societate în care prudența îi ține pe toți sub clopotul de sticlă viața devine infinit mai ternă, mai searbădă și mai nesuferită, că o angoasă o înlocuiește pe alta, că un rău îl înlocuiește pe altul, că de multe ori avem de ales între disperarea de a fi singuri într-o relație sau însingurați, între groaza de a fi alungați și groaza de a nu trăi nimic sau de a sta suspendați, la suprafață, pe linia de plutire, deasupra prăpăstiilor.
Să spunem limpede că rezervele unuia taie entuziasmul altuia. Că durerea se transmite, că frigul se transmite, că spaima de transmite, că nu poate fi mereu unul și același furnizorul de liniște, calm, căldură, înțelegere și bunăstare lăuntrică într-o relație fără să se producă o criză. Că nu poate fi ”vinovat” de intrarea în derivă tot ăla care dă mai mult, că nu a greșit cu nimic încercând, dacă celălalt e bolovan, că nu e neapărat vinovat nici ”bolovanul”, că poate e blocat, suferind, că fiecare face ce poate și că nimic nu e întru totul calculabil, garantat, etc….că NU există preafictivele alternative de cele mai multe ori, că e de preferat o relație disfuncțională în care sunt niscaiva sentimente implicate uneia deloc, că atunci când se rupe se rupe, că nu mai poate sufletul să tragă la căruță, că dacă un om e tratat de un altul ca o mașinărie bine unsă,ei, bine, mașinăria se poate defecta ireparabil…
Parcă nu e îndeajuns că mulți au mania controlului în viața proprie, vor să o extindă asupra întregului univers (vezi povestea cu ”legea atracției”), vor să raționalizeze inefabilul, ”cutremurătorul mister” al existenței, să aibă totul la degetul mic și atunci intră cu tractoarele minții lor înguste prin adâncurile și cerurile altora.
Ce zic aici e că nu e cazul să moralizăm ce nu e cazul și să jonglăm cu judecăți de valoare sau cu procese de conștiință cu date insuficiente!
Altfel spus: să încetăm cu tentativele de a da valore morală despărțirii sau continuării unei legături în orice condiții. Nu suntem în pielea și în sinea altuia să știm ce e mai ”bine”. Binele și răul sunt coordonate etice, nu afective. Deciziile afective nu se iau cu mintea și nu au miză rațională sau morală, există, sigur, o moralitate intrinsecă a fericirii, dar nu poate nimeni altul să discearnă ce îi e mai greu să îndure fiecăruia.
Cred că nici măcar un geniu nu e în măsură să știe ce îi pică mai bine și într-un unghi mai ferice unui nesăbuit tembel!
Să încetăm cu ispita de a valoriza despărțirile sau nedespărțirile, gradul de toleranță sau intoleranță la nefericire al altora! Fiecare face ce îi dictează și îi poate sufletul. Să încetăm cu meschinăria de a raționaliza trăirile și libertățile și disponibilitățile interioare ale altora!
