În 1950 Cehoslovacia trăia sub teroarea regimului stalinist. Opozanții politici erau judecați în așa-numitele „procese publice” concepute ca un soi de spectacol transmis în direct la radio. Cehoslovacia a fost vârful de lance al acestor simulacre de procese din întreaga Europă de Est. Aproape 250.000 de oameni au fost condamnați și 178 executați pentru „crime politice.” Dintre ei, Milada Horáková, o politiciană social-democrată de mare popularitate, a fost singura femeie executată în mod oficial. Avea o fiică, Jana, care în timpul arestului mamei sale pentru „trădare și conspirație,” avea 16 ani.
Fiecare proces avea un scenariu pe care acuzatul trebuia să-l urmeze. După tortură fizică, își recunoșteau vina și admiteau că pedeapsa capitală era corectă. Dar Milada Horáková a refuzat să-și joace rolul.
Ceea ce am făcut, am făcut în mod conștient. Îmi asum întreaga responsabilitate a acțiunilor mele și de aceea voi accepta pedeapsa care mi se va da. Am afirmat în fața autorităților securității statului că îmi mențin convingerile.
Miladei i s-au înscenat „activități antistatale” prin publicarea unor fotografii cu niște arme și o zvastică. În mod incredibil, mulți cehi au crezut că procesul era autentic și au acceptat verdictul. Comuniștii au manipulat populația prin organizarea unor întruniri publice care cereau „dreptate și pedepse severe pentru acești criminali subversivi.”
Milada a fost considerată vinovată pentru „înaltă trădare” și condamnată la moarte. Abia patruzeci de ani mai târziu, după sfârșitul regimului comunist, Jana a primit scrisoarea pe care i-o scrisese mama ei în inchisoare în timp ce își aștepta execuția.
Singura mea fiică, Jana, întruchiparea speranțelor mele, trăiește, apucă viața cu ambele mâini până la ultima ta suflare. Mă voi ruga pentru fericirea ta, scumpul meu copil. Voi fi mereu cu tine.
La ora 5.38 în dimineața zili de 27 iunie 1950 Milada Horáková a fost spânzurată.
Astăzi o stradă din Praga îi poartă numele.
În 2017 filmul omonim aduce un tribut acestei martire a poporului cehoslovac. Pentru a atinge audiența internațională, filmul este scris și produs în limba engleză. Actrița din rolul Miladei este o cunoscută și apreciată actriță israeliană, Ayelet Zurer, fluentă în engleză și germană. O scenă din film în care se apără de acuzațiile naziste de această dată este vorbită în germană. Mama lui Ayelet Zurer este evreică născută în Cehoslovacia.
Milada Horáková, avocat de profesie și fostă membră a Parlamentului cehoslovac din partea Partidului Social-Democrat, a fost victima a două regimuri totalitare din țara ei: nazismul și comunismul. În 1938 când Hitler a anexat regiunea sudetă din actuala Cehia, Milada a făcut parte din mișcarea de rezistență, sprijinită mereu de soțul ei, Bohuslav. În 1940 a fost arestată și judecată de naziști. În 1945, după încheierea războiului, a fost eliberată, pentru ca în 1948 să înceapă calvarul închisorii comuniste.
În 1953 soțul ei care era și el urmărit, a reușit să ajungă în Statele Unite după mai multe încercări eșuate de a o lua cu el pe fiica lor, Jana. Aceasta a rămas în grija surorii mai mici a Miladei și a soțului acesteia. Abia în 1968, după douăzeci de ani în care au fost despărțiți, Jana și tatăl ei s-au reunit în Statele Unite.
În 1990, după căderea regimului comunist din Cehoslovacia, în urma „revoluției de catifea”, Jana Horáková Kanski a fost invitată la Praga la o conferință, pentru a evoca memoria mamei ei. Abia atunci a intrat în posesia scrisorii pe care i-o adresase mama ei din închisoare. Lectura i-a stârnit un val de lacrimi și emoții păstrate cu durere în suflet timp de patruzeci de ani. A avut o contribuție specială la realizarea filmului prin mărturiile sale.
În 2007 Jana Horáková Kanski a acordat un interviu pentru Radio Praga Internațional.
JHK: M-am născut în anii dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial și părinții mei erau amândoi oameni de succes. Tatăl meu era ziarist, iar mama mea a deținut o poziție socială în Consiliul Municipal din Praga. Locuiau în Smichov, un cartier rezidențial. Fiind oameni înstăriți, aveam o menajeră, iar eu am avut o doică. Asta s-a terminat când nemții i-au arestat pe părinții mei.
Rep: În timpul acelei perioade idilice, înainte de izbucnirea războiului, ați avut o copilărie fericită?
JHK: O, da, cu siguranță, o copilărie fericită.
Rep: Mama dvs. era un politician activ, avocat pasionat pentru drepturile femeilor, un erou al rezistenței antinaziste, o supraviețuitoare a lagărului de concentrare și, desigur, o victimă a celui mai infam proces-spectacol din Cehoslovacia. Dar era și mama dvs., pur și simplu. Cum era relația voastră?
JHK: Era o persoană foarte atentă. Când îi permitea timpul, era mereu prezentă. Îmi amintesc în special week-end-urile noastre când doica mea era liberă, era ca o regulă ca duminica tatăl ei și părinții tatălui meu se strângeau împreună la masa de prânz. Mai târziu mătușa mea – sora cu mult mai tânără a mamei – venea și ea la noi acasă și după prânz, uneori mergeam la o plimbare prin centrul Pragăi să cumpărăm înghețată, dulciuri sau lucruri din acestea. Încerca mereu să fie prezentă. Desigur, uneori nu era prezentă fizic, dar cu gândul era prezentă 100%. Deci viața ei era … cum am spune acum stresantă! (râde).
Rep: Mama dvs. a fost arestată de comuniști în septembrie 1949, pe când dvs. erați o fată de cincisprezece ani. Trebuie să fi fost tare greu pentru o adolescentă.
JHK: Categoric. Mai ales atunci când practic au venit în casa noastră să o aresteze. A fost foarte greu pentru mine, pentru că în timp ce erau la noi, tatăl meu a plecat din casă. Voia s-o avertizeze că acasă o așteaptă „tovarășii.” Dar era deja prea târziu – fusese arestată în biroul ei chiar în dimineața aceea. Așa că eu am rămas singură în casă cu menajera, era o persoană minunată. După o vreme a sosit mătușa mea. Întreg apartamentul era sub supraveghere strictă. Au început să percheziționeze prin toate sertarele, toate dulapurile, știți. A doua zi mi s-a permis să merg să locuiesc cu mătușa și unchiul meu.
Rep: Puțin după aceea, tatăl dvs. a fugit din Cehoslovacia. Asta trebuie să fi fost și mai dificil pentru dvs., să vă simțiți cumva pe cont propriu.
JHK: Din păcate tatăl meu nu a avut șansa să o avertizeze pe mama mea, așa că n-a avut de ales decât să stea deoparte. A fost ajutat mult de mătușa și unchiul meu și de niște prieteni apropiați. Așa că în final, la sfârșitul lui noiembrie 1949 a putut să treacă granița spre Germania de Vest. A rămas acolo patru ani pentru că a crezut că ar fi posibil să-l urmăm și noi. A trimis mai multe „călăuze” la graniță pentru a ne aduce și pe noi. Dar a fost imposibil. Iar atunci când a realizat că asta era situația, a plecat spre Statele Unite.
Rep: Vi s-a permis să vă vedeți mama în timp ce era ținută în custodie de comuniști?
JHK: O singură dată. În ziua nefericită dinaintea execuției. A fost foarte, foarte greu și … vă rog, atât. (suspină).
Rep: Ce vă trecea prin minte?
JHK: Ce v-ar trece dvs. prin minte dacă vi s-ar întâmpla așa ceva? A fost trist.
Rep: Persecuția oficială s-a terminat atunci pentru dvs. sau ați fost stigmatizată de autoritățile comuniste fiindcă erați fiica Miladei Horáková?
JHK: N-am observat că eram urmărită. Eram urmărită permanent. Dar n-am observat asta, fiindcă pur și simplu n-am vrut să observ. Și colegii mei de școală erau tare drăguți. Desigur că printre ei erau persoane care erau desemnate să ofere informații despre comportamentul meu.
Rep: Securității.
JHK: Din păcate, unii dintre ei erau colegi de ai mei de școală. Am aflat asta mai târziu – nu atunci … Principala problemă a fost că nu mi s-a permis să studiez.
Rep: Ați încercat să vă trăiți viața conform valorilor pe care vi le-a transmis mama dvs. în copilărie?
JHK: O, sigur, dar știți, nu mi s-a cerut niciodată să intru în Partid sau ceva de genul ăsta.
Jana Horakova Kanski
Rep: N-ați fost niciodată testată.
JHK: N-am fost. Multor colegi de ai mei li s-a cerut să intre în Partid, dar cred că ceea ce se întâmplase a fost atât de important încât n-au avut curaj să vină să mă întrebe. Desigur, poate a fost din cauză că personalul din clinică era atât de cumsecade. (Jana Horáková Kanski a lucrat într-un laborator dentar n.n.) Erau atât de mulți oameni draguți acolo, încât probabil m-au pus la adăpost.
Rep: A fost – sau încă mai este – uneori dificil să trăiți în umbra ei?
JHK: Nu sunt sigură dacă e dificil. Sunt foarte mândră de ea. Știu că n-aș fi niciodată în stare să fac ceea ce a făcut ea. Dar mi-am făcut o viață proprie care mă satisface pe deplin.
Rep: Mama dvs. va fi – dacă totul decurge bine – subiectul unui film de la Hollywood, ceea ce reprezintă unul dintre motivele pentru care ați venit în Praga. Credeți că un film produs la Hollywood ar face dreptate poveștii ei?
JHK: Nu știu dacă va face dreptate, dar cred că este foarte important ca partea vestică a lumii să afle despre cazul ei, despre curajul ei și despre demnitatea ei.
Rep: Stăm la o cafenea în Letna Plain, parcul care se întinde de-a lungul străzii numită Milada Horakova. Cum ați vrea să rămână în conștiința oamenilor?
JHK: Ca o femeie extraordinară, cu un curaj enorm, sentimente profunde pentru oameni și o persoană strălucită.
MILADA TRAILER ENGLISH – YouTube
