„Atunci Petru şi-a adus aminte cuvântul pe care i-l spusese Iisus: „Înainte de cântatul cocoşului, te vei lepăda de Mine de trei ori!“ Şi a ieşit afară şi a plâns cu amar.”
( Matei 26:75)

Seară tristă. La curtea marelui preot Caiafa, martorii mincinoși, mulți la număr, s-au strâns pentru a mărturisi împotriva Nazarineanului. În groaza celor întâmplate, Petru își urmează Învățătorul. De departe. Stă in curtea aceea, camuflat, înfășurat în lașitate și neputință pentru că dorea să vadă sfârșitul. Toți își părăsiseră Învățătorul. Prevestita lepădare era departe de el. Sau cel puțin așa credea. Mai era mult până când i se spusese că va cânta cocoșul.
O zi de vineri târzie.

În lume se vorbește doar despre moartea care își îngroașă rândurile, adunând vieți din toate numărătorile. Omul este speriat și caută salvare. Adăpost. Își închide ușile și așteaptă. După uși, unii ne simțim singuri, rupți de sens și pedepsiți pentru greșelile luării vieții prea în derâdere, prea cu de-a cuvenitul. Alții își construiesc iluzia unui castel cu ziduri de netrecut, unde nici chiar moartea nu bate de două ori.

Dincolo de ușă, filozofăm despre ce fericiți am fost și n-am știut, sau pur și simplu credem că Cezarului trebuie să-i dai ce-i al lui. Nevoiți să părăsim slujbe, cofetării, săli de cinema, biserici sau săli de conferințe, prea puțini dintre noi realizăm că ne-am părăsit și pe noi. Cum nu ne mai izbește niciun val din spate, nu mai tragem podul la mal și stăm în letargia: să vedem sfârșitul!
După ușă e procesul Lui Isus, renegatul, uitatul, doar, acolo și El, un Fiu de Dumnezeu, ce mai tura-vura! Ăla care îndeamnă la o viață cu adevăr drept temelie și iubire cât cuprinde. Se vede că a trăit acum 2000 de ani! Păi, El nu vede cum e cu timpul, cu necesitățile, cu cerințele, cu mai mult și mai mult?! Familia cere, copilul cere, vecinul vede, eu trebuie să arat că pot, așa că, Isuse, cam stau departe, să văd cum e cu sfârșitul ăsta! Și dacă tot suntem aici, îți aduc aminte că nu se mai potrivește faza aia cu adevărul și iubirea.

Adevărul e made în China și iubirea e apanaj pentru slăbiciune. Tu chiar crezi că mai dau bine în ziua de astăzi?! Se moare, afară, după ușă! Ai zis tu cumva că trebuie să-mi însemn țâțâna ușii cu sânge? Ori e nevoie doar de o inimă?!

Despre adevăr

Îți mai aduc aminte de rugăciuni care s-au întors la expeditor nedesfăcute. Fix așa cum le-am și scris: cu patimă, cu foc, cu notiță de subsol. Tu trebuia să împlinești, deși , primul care a fugit printre măslinii agitați în seara trădării, am fost eu. Doar că asta nu contează. Tu trebuia!
De după ușă, aleg și pendulez între ce trebuia Tu și cât de nedrept ești cu mine. Că doar nu sunt nici mai breaz , nici mai cu moț decât alți creați! Și Ție, ți s-a pus pata pe mine de mă frămânți precum strugurii în teascul strâmt. Mi-am acoperit chipul. M-am ascuns potrivit sub mască și până și pe ochi am un văl!

„Și tu erai cu Iisus Galileanul!” Cum m-a dibuit oare?! Dar eu rămân ferm pe lângă foc.

Mă jur că nu-L cunosc, nici că-i eram prin preajmă! Chiar nu se vede câte dovezi am în favoarea asta?! Ia, priviți aici: acomodatul cu lumea și ale ei legi-bifat!; minciuna care disculpă-bifat!, hambare mari și nesaț la greu-bifat; orgoliu de mic dumnezeu-bifat; un eu care se vede veșnic-bifat! Acum mă credeți? Sunt eu de-al Lui?!
Poate dacă fac asta de trei ori, sunt credibil!

Mai plin de râvnă, mai insistent, mai persuasiv! Cucuriguuuuu!!
Doamne! Am deschis ușa și am fugit afară! Într-un colț, mă urmăresc ochii Tăi, iar eu pot doar să plâng cu amar. Sunt dezvelită, lepădată de Tine și cu o melodie obsedantă: cucuriguuuu!! Petre, ce-ai simțit tu? Petre, inima ți s-a făcut piatră?! Câte toate au venit să te zdrobească șoptindu-ți că ești aruncat?!
În ziua arătării de după înviere, iertarea Lui te-a făcut piatră de temelie pentru zidirea Bisericii Lui. Plată pentru trădarea ta!
Ai plâns, Petre?
Sunt afară, Doamne! Ecoul cântecului de trădare este nestins. Îl am în urechi și mai am o pârdalnică de inimă.

O pun aci, jos, sub cruce.

Iartă-mă.

Citiți și Tennessee Williams