adevăr
născut prematur sau întârziat, dar niciodată la termen
stă-n coasta firii și moare tânăr ca orice geniu
boboc putrezit recunoscut rareori și doar după
ce lumina în mare
i-alunecă.
reproșul mut al unei zadarnice somații
la fericire.
înot pe spate deasupra pământul
alerg și el în brațe mă prinde
ca-ntr-o sincopă a miracolului.
foto credit sursa
ea îl iubea până la sfârșeală
cu genunchii topiți de dragoste ea
construia, dar nu dintr-o dată, miracole bucată
cu bucată
într-un palpit straniu ca un Paganini
al cutremurelor
în urmă lăsa pași pe măsura tălpilor lui fumegânde
panglici și decorații, ceasuri atomice, oftatul
unei mănuși foarte blânde… Citește și catifea și oțel
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.