Cea mai mare durere a unui artist este legată de timp, întotdeauna insuficient, cu toate ceasurile din lume. Cu toate acestea, senzația că o parte din tine, desigur, cea mai importantă, se duce la ceilalți, la sensibilitatea, emoțiile, buna lor dispoziție, te poate face să te consolezi cumva, cel puțin temporar.

Ada Milea, născută la 5 august 1975 la Târgu Mureș, e una dintre artistele pe care le poți considera inepuizabile. Compune muzică de teatru, având la activ colaborări cu Radu Afrim, Alexandru Dabija, Tompa Gabor, Felix Alexa, Mihai Măniuțiu. Are 13 albume lansate, singură sau în colaborare cu Bobo Burlăcianu, Anca Hanu, Cristi Rigman sau Alexander Bălănescu. În august 2005 a concertat pro bono (gratuit) la festivalul FânFest, Roșia Montană în cadrul campaniei „Salvați Roșia Montană”. A luat „Premiul criticii” la Gala UNITER 2006, urmat în 2008, de Premiul UNITER pentru muzică de teatru.

Am selectat un fragment dintr-un interviu pe care l-a dat revistei scena9.ro, în care aflăm care este relația Adei cu timpul, pentru a înțelege mai bine dimensiunea temporală a talentului și a sacrificiului pentru o muncă exemplară:

Foto credit: Roza Zah, pagina de FB a artistei

„De ce nu ai timp, Ada?

E o lume nebună. Relația mea cu timpul e penibilă, ne tot certăm, ne despărțim. Cu oboseala mă descurc, dar cu timpul… când sunt atâția oameni drăguți pe glob, pe ici colea. Nu-mi iau decât câte un proiect, numai că mă parazitează tot felul de alte chestii pe care nu pot să le refuz de jenă. Uite, pe săracii oameni ăștia de la Ploiești i-am amânat de nu știu când – vorbesc de ani. Ah, nu pot, că sunt nu știu unde, ah, nu pot că mi-e greu să ajung la Ploiești.

Nu te organizezi bine sau nu știi să zici nu?

Asta înseamnă că mă organizez prost. Zic nu și supăr oameni; nu înțeleg oamenii că dacă nu scrie că am concert nu înseamnă că nu am treabă. Ei nu văd decât vârful icebergului și tot ce-i sub apă e așa o chestie – poți să vii, că uite ai atâta liber. Cum să am liber? Am treabă! Mi se pare mai simplu să fac cumva să ajung și scap, și gata. E obositor, o să ajung să îmi arunc telefonul pe fereastră.

Ziua mea începe la 7. Aș putea să mă trezesc mai târziu câteodată, dar de îngrijorare mă trezesc devreme – dimineața am cel mai mare randament. Nu apucă creierul să se încarce cu tot felul. Dar dacă aș putea să lungesc ziua cu niște ore, le-aș da unora care au mai multă nevoie. Am și eu nevoie, dar sunt convinsă că sunt alții care au mai multă nevoie.”

…..

Fragment dintr-un interviu de Cătălina Miciu, publicat aici, unde puteți citi întregul articol.