această tandrețe ca o curiozitate profesională
viori închise-n portrete fără memorie
secătuite lacăte lente și-o ploaie
cu stropi umani spală
pletele casei
ochii ei – aramă tăcută
șaua pe călăreț
calul pe șa
ce-a mai rămas pâmântul
să-nghită fuga
zâmbetul ei – pungașul mișcării
suspin de ambulanță purtând năluci
ce stau să se frângă
seara se-aud pianele mării
sânii ei – morminte fragede
foto credit sursa
sub pielea orașului miroase a sânge și coarne de taur
pe 3000 de perne brodate în chei stă regina
în cinstea ei se plăsmuiesc salturi în timp
așa se face că tânărul Minos în față-mi răsare
și are mâinile tulpini de crini
fresce cu femei vii goliciunea-i acoperă… Citește și knossos
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
