A iubi ”necondiționat”? Întrebări, întrebări…
Zgura nerăbdării noastre
Să presupunem că ne fixăm o țintă în viață. Așa cum o facem adesea, de exemplu, la începutul unui an nou. Să facem, să fim, să ajungem, să devenim etc. Și, să ne imaginăm, apoi, că punem toată voința noastră drept combustibil pentru a străbate tot parcursul ăsta, pe care vrem să-l finalizăm exact așa cum ne-am propus; orice unsori complementare, pentru buna noastră funcționare se pot adăuga, nu zic nu, însă pălesc în fața voinței!
Pe același principiu, al mecanicii, care stă la baza funcționarii oricărei mașinării, tot așa ne alimentăm și noi, cu voință, ca să înaintăm cu ce ne-am propus să obținem, asumându-ne toate riscurile aferente: că mai pică un șurub, mai dă rugina „pe la încheieturi”, mai schimbăm o piesă, un upgrade la ulei, dar nu aruncăm la fier vechi utilajul atâta vreme cât motorul (trupul) are viață-n el, suflare… În fine, ce vreau să spun cu asta, de fapt, este că odată cu obstacolele care vin în calea noastră, vin și adevăratele binecuvântări, sub formă de punți ca să le putem trece și depăși.
Dar pentru a le folosi e nevoie de voință!
Apoi, căpătam răni
Dacă acestea vin și nu le putem ocoli ușor, înseamnă că ne sunt date spre creștere, modelare și desăvârșire – adevărate pietre de moară, de hotar, care nu fac altceva decât să ne determine să ne revizuim traseul, ținta, visul, dorința… Sunt doar niște semne ca să ne oprim, pentru că ceva este ales greșit, ceva facem greșit!
Uneori, nu ne dăm seama imediat și credem că e nevoie să depunem și mai mult efort. Apoi, căpătam răni, și, culmea, pe cât de vizibile sunt semnalele, tot nu ne oprim, fiindcă ne amăgim cu zgura falsei noastre răbdări: „așa mi-e dat”, „ăsta-i destinul meu”, etc. De-asta, câteodată, oprirea din mersul ăsta fără destinație concretă și sens, se va face brusc si fără drept de apel, exact cam la vreo doi metri în jos, sub pământ, în baza legilor universale pe care le-am ignorat.
Un drum către nicăieri
Să ne imaginăm un drum printr-un pustiu, care n-ar duce nicăieri, un drum înfundat, pe marginile căruia nu ai ce admira, nu există adăpost și nici posibilitate de clădit unul. Din păcate, mulți oameni, din ambiții prostești, stăruiesc să țină calea asta, amăgindu-se cu momentul în care, în pustiul prin care rătăcesc, vor întrezări oaze cu verdeață, întinderi de ape turcoaz și fete Morgana… și merg așa, chinuiți, istoviți și împovărați, privind cu jind la verdele, armonia și tihna de prin alte ogrăzi, în loc să-și ofere șansa reală a dobândirii lor. Grea boală, urât sfârșit!
A iubi ”necondiționat”
și
„a iubi pe toată lumea”?!
Știți ce nu înțeleg eu? De ce unii oameni, foarte mulți din păcate, înțeleg greșit sintagma „a iubi necondiționat”?! De ce cred ei că toți au venit pe lume drept mântuitori? De ce se cred, unii, dumnezei?
Un fost iubit îmi spunea adesea că „el iubește pe toată lumea”. În primă fază, am zis, uite, ce fain… și chiar am fost în asentimentul lui, fiindcă nici eu nu aș face vreun rău nimănui, niciunei ființe, cel puțin nu cu bună știință. Târziu am înțeles că era vorba de un egoism nesănătos, nicidecum de acea iubire empatică față de tot ce ne înconjoară. Apoi, m-am gândit, cât de greșit poate fi, să afirmi așa ceva, încât să ajungi să și crezi ceea ce spui, ba să minți, chiar. În primul rând că te minți pe tine, încununându-te cu falșii lauri ai unei bunătăți și iubiri nemărginite, exact așa cum camerele întunecoase capătă puțin licăr și culoare de la florile de plastic ținute în glastre de cristal.
Oare, când cineva afirmă că „iubește pe toată lumea”, cunoaște și însemnătatea verbului „a iubi”, sau îl foloseșe doar pentru a formula propoziții în care se autoverifică dacă stăpâneste bine acordul subiectului, în gen, număr și caz, cu predicatul?!
Este de-a dreptul hilar, oameni buni, să spui „că-i iubești pe toți oamenii”, dar pe cel care contează cu adevărat, adică pe tine, să nu te iubești deloc. Taman pe tine să nu ajungi să te cunoști, încât să te placi și să te iubești. Ce paradox!
Cum poți pretinde, în astfel de condiții, să te iubească altcineva?
Habar n-am… Și nu fiindcă nu te-ai putea iubi, căci poți, – de fapt, e tot ceea ce omul poate face strict pentru el -, ci, pentru că ținta ta nu a fost asta, ci alta. Pentru că nu asta ți-ai propus. Te preocupă facerea de bine a altora, nefiind tu bine, nefiind tu într-o stare bună, neștiind ce presupune asta.
Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea asta
Hristos s-a jertfit din dragoste pentru oameni. Atât de mult a iubit, Dumnezeu lumea asta, încât a permis ca unicul său fiu să moară, în felul în care a murit, pentru ca noi, oamenii, să credem în iubire. De-asta s-a jertfit Hristos! Nu pentru ca noi să murim din iubire! Nu pentru ca să ne răstignim și noi ca să fim iubiți! Nu ca să ne umilim ca să fim crezuți! Nu ca să ne lăsăm scuipați, otrăviți, batjocoriți, ca să fim tolerați! Nu ca să ne prăbușim sub povara crucii noastre, doar ca să fim însoțiți! Nu ca să dăruim celuilalt, totul nostru, „în numele iubirii”, astfel încât, noi, să umblăm goi! Goi de sens, mai ales! Nu ca să ne abandonăm demnitatea, purtând emblema orgoliului tatuată în inimi! Nu ca să fim pomeniți atunci când nu vom mai fi!
Iar Dumnezeu, așa cum a spun Nicolae Steinhardt, „ne vrea buni, dar nu proști.” De-asta ne-a rămas crucea sfântă, simbolul armei binelui care biruiește răul! De-asta spunem „cred, Doamne, ajută necredinței mele!” Și de-asta n-o să fiu de acord, vreodată, să trăiesc în neiubire.
Cine încă se mai chinuie să urce povârnișul anevoios și arid către inimile împietrite, încuiate, incapabile și indisponibile emoțional, să facă bine și să se mai așeze, pentru o clipă, și să se gândească de două, de nouă ori chiar, înainte, pentru care lume, mai exact, se jertfesc și mai ales de ce? Și să meargă la terapie, fiindcă e bolnav! Obligatoriu.
O inimă poate fi doar o inimă pentru ceilalți și lumea întreagă pentru o altă inimă, numai când reciproca e valabilă, desigur. Altfel, „eu îi iubesc pe toți”, draga mea, dragul meu, rămâne doar un deziderat, în cel mai bun caz, la îndemâna sfinților părinți și doar la nivel de zicere, pe buzele unui mirean.
foto sursa
Dăruiesc-primesc-dăruiesc
Din cauza asta, consider total greșită afirmația „iubire necondiționată”. Păi, necondiționată în sensul cercului complet înfăptuit: dăruiesc-primesc-dăruiesc și primesc înapoi! Și, pe urmă, mai există standarde, principii, nevoi, empatie și încă câteva mici amănunte de bifat, cum ar fi: chimie, tehnologie, mate-fizică, științe, limbi străine și nu în ultimul rând, limba română. Deci, nu cu o condiție, ci cu mai multe condiții, și eu „iubesc pe toată lumea” și mi-ar plăcea, din totul sufletul și cugetul meu, – așa cum se spune la Sfânta Liturghie, pe unul singur să-l pot iubi și admira.
În rest, simt, tolerez, apreciez, respect, prețuiesc, zâmbesc aproape cu și pe toată lumea, și apoi plec mai departe.
