***

Astăzi, o văd pentru a treia
Oară, face  lucrurile
Cu aceleaşi mişcări.

intră repede
În magazinul de la parter, 
Iese puţin nedumerită, 
Trece pe lângă zebră,

cu ochelarii mai mari decât 

Ochii ei miraţi.

Culoarea pardesiului,
Îmi dă senzaţia de mestecare îndelungată

a nisipului cu pietricele.

Se uită în pământ, parcă
Un necunoscut ca mine
I-ar putea ghici în palmă din prima.

Intră în staţia de metrou,
Trăgând după ea, toată strada,

precum o faţă de masă plină.

 

 

 

 

                                                                                                 ***

Poezia apare atunci

Când are loc cea mai frumoasă

Îmbinare dintre pădurile tropicale

Şi pădurile musonice,

Undeva în Vietnam,

Când un copil vietnamez, se desparte de grup,

Vine spre tine,

Cu un bol de orez,

Un fruct,

Iar tu îi ştii povestea,

Aceeaşi cu a pământului

Din care a crescut acel orez.

Oltenia city

***

                                                                         viaţa la ţară e departe

în camera bunicului bătea un ceas pe care l-am crezut stricat

un radio merge în surdină

acelaşi motan sare pe masa plină de resturi de pepene are aceeaşi ochi ca un cer de dincolo de acest cer vizibil căci la sat dincolo de cer nu se află universul

 

se află tot un cer  iar dincolo de acest cer alt cer

şi tot aşa

un lanţ trofic de ceruri

care se devorează între ele la fel de senin

ca soarele blând de la sfânta Mărie MICĂ

pe care îl priveam din uşa bisericii din sat

seara văd un stol de ceruri

cu stomacurile aeriene

încărcate de bucăţi de cer nedigerat

 

 

II

Pe jiu, bunicul la pescuit. Până la dunăre e departe. nu mai poate să meargă nici cu maşina, picioarele i s-au umflat, înnegrit de atâta durere, arată ca bulgării de pământ aruncaţi peste groapa lui mai târziu
stau de câteva săptămâni în satul copilăriei mamei icoanele mă privesc cu ochi de copil

acelaşi gust, pepenii apoşi

trecut, grăsime şi vară oltenească

 

Ocna City

                                                                         Poemul tatălui

***

M-am apucat să şterg praful de pe blidele din hol. Blide de Horezu, altele adunate de prin Ocna. Ştergând ultimul blid am avut o senzaţie unică: erau desenaţi doi bătrânei, un el, o ea, îmbrăcaţi româneşte, simpli, apropiaţi, deasupra lor un soare precum un pumn de cenuşă decolorată. Pătrunsesem dincolo de porţelan, le ştergeam feţele obosite.

                                                                                         ***

Din tabloul de nuntă, bunicii îmi zâmbeau, făcuseră poza aceasta chiar în ziua în care s-au cununat. Privesc tabloul, ei încă se mai mişcă, ca să îşi găsească o poziţie pentru poza de nuntă, de abia zâmbesc, îşi aranjează cravata, doi paşi mai în spate, poate mai în faţă. Aici, vă rog, pentru totdeauna priviţi la aparat!

 

(Ciorbă de cărămizi)

Erai mic, îţi plăcea să te joci cu sora ta pe strada Strigoiţei. Strada nu era asfaltată, treceau doar căruţele spre câmp. Niciodată nu a trecut vreo maşină pe acolo. Se povestea că noaptea, strigoii veneau din câmp, din cimitirul catolic vechi, mai stăteau de vorbă ca nişte pensionari în parc, mai adunau câte un pai căzut din căruţe, îl băgau în gură, în locul ţigărilor Carpaţi. Ne mai povesteai că în fundul grădinii tale, locuiau două femei cu minţile rătăcite. Uneia îi ziceau Lichioasa, după o prăjitură numită lichie. Stăteau într-o casă veche, acoperită de cel mai mare tei, care a existat vreodată în Ocna, ca un schelet prăfuit. Ele umblau cu haine rupte şi tot timpul luau bucăţi de cărămidă, le duceau în bucătărie, le fierbeau în oala de pe plită şi făceau un fel de ciorbă. Tot timpul, ieşea un fum gros din bucătăria lor de vară, ca dintr-o locomotivă mică. Ciorbă cu gust de pietre, de cărămizi. Odată, ai vrut să intri la ele în curte, dar te-a fugărit un câine negru, jerpelit. Mirosea peste tot a praf. Vara mirosea a lucruri vechi.

***

Ocna văzută din elicopter e ca suprafaţa unei roşii tăiate de alaltăieri, simţi mirosul acesteia când te apleci pe geamul aparatului de zbor să o priveşti şi nu vezi pe nimeni, doar nişte gropiţe pline cu o apă alburie, care strălucesc minuscul, simţi că se petrece ceva jos, că sunt drame şi alte altele, dar de aici de sus nu cunoşti pe nimeni acolo, pare pustiu locul acela, doar gropiţe pline cu apa sărată, în dreptul meu cerul a prins şi el mirosul unei roşii tăiate cam demult.

 

Autor: Savu Popa

(Texte din volumul de debut Ipostaze, editura Paralela 45, 2017)