–Tati, există oameni care nu mai vor să mai trăiască? Există, iubita mea. De ce nu mai vor să mai trăiască? Pentru că nu mai au pentru ce trăi – unii rămân singuri, alții pierd pe cineva drag… Apoi mi-am amintit că dacă nu-l găsea pe Coconac aș fi murit de singurătate. Uneori, îl aud dimineața zicând: „Iartă-mă, Doamne, și mulțumesc pentru tot!” L-am întrebat cine e acest Doamne, mi-a răspuns că sunt prea mică ca să-mi spună asta, acest lucru îl voi afla când voi crește mare, din altă parte.
Nu vreau să te influențez cu nimic, a mai zis. Nu-l asculta, e nebun, a răspuns mami.
Dansez cu mama pe marginea unei clădiri, o împing. O privesc în ochi în timp ce cade pe spate. Îmi zâmbește. Oricât de mult ar cădea o pot vedea clar, de parcă ar pluti, pereții prăpastiei fără capăt urcând cu viteză în jurul ei. Cum e, mami, să cazi? E bine, vii? Și întinde mâna. Părul bogat îi flutură opus gravitației, așa îl avea când aveam șase ani. Mă aplec și sar. Cad cu viteză spre ea. Întind mâna să mă agăț de mâna ei.
O lovitură puternică în cap mă trezește – cuierul a căzut peste mine, probabil l-am tras când cădeam. Îl dau cu greu la o parte și mă ridic. Nu-l mai pun la loc, oricum arată mai bine căzut decât la locul său. Mă uit în oglindă, eu sunt! Ar fi fost culmea să fie Cel ce vrea să se spânzure sau Aurică, cățelul vecinilor pe care-l cheamă Aurelian, dar îi zic Aurică, că i-e cam frică când trec beat pe lângă gard și-i zic ca unui copil: „Aurică, bătrâne, nu-ți fie frică, sarmalele de post nu sunt sarmale!” Mă legăn pe trotuarul ce duce la magazin – am luat un adidas de-al meu și altul de-al Roxanei – dacă n-ar fi cu două numere mai mic și călcâiul n-ar sta pe jumătate afară n-aș fi observat.
De unde ați cumpărat adidașii, mă întreabă un copil pus pe șotii. De la magazinul „Alba-neagra”! Serios?! Cât se poate de serios – au și chiloți alb-negru… și căciuli, și case… Case?! Întocmai, case cu două balcoane – unul alb și altul negru. Și unde le țin?! Balcoanele? Nu, casele… Le țin după tejghea – cum ieși cu ea din magazin se face cât… ce să-ți arăt eu ție ca să pricepi… cât dealul acela!
din arhiva personală
Chiar în fața magazinului?! Da, apoi o tragi acasă. Dar dacă ai deja o casă? Majoritatea au, de-aia nu cumpără nimeni! Unde este magazinul acesta?! Îți spun când mă întorc… Apoi mă învârt de câteva ori până îmi amintesc în ce parte s-o iau și pornesc agale, târându-mi piciorul drept în încercatea menținerii adidasului mic lipit de picior și de trotuar concomitent. Salut, Karim! Vrei un vin? De rimat rimează, dar nu mă îndestulează… Atunci un gin? Dragă, Karim, chiar ești divin! La întoarcere copilul nu mai este pe trotuar, probabil l-o fi călcat mașina. Scot patru pahare și le umplu cu gin. Noroc, Dumnezeu! Noroc, Diavole! Noroc, mamă! Apoi dau paharul peste cap. Voi nu beți? Ei bine, dacă nu beți voi, beau eu! Și hop, paharul lui Dumnezeu.
E Dumnezeiesc, îmi zic. Ești sigur, domnule Diavol? Bine, bine, știu că ai mai zis… și hop, al treilea pahar. Ăsta a fost diavolesc! Îmi simt picioarele reci – apa care curgea în chiuvetă, pentru sunetul ambiental, a dat peste și s-a revărsat în bucătărie – sper să curgă direct în alimentara de peste stradă! Iau al treilea pahar. Și cu o desăvârșită scârbă îl dau peste cap. Sigur nu e al doilea? Văd trei sticle pe masă. Sună telefonul, e Roxana. Nu răspund – afurisita mă simte și când beau două guri, apoi după păhărelul de azi-dimineață sigur e pusă pe harță. Dumnezeu mi-e martor că orice aș face simțul măsurii îl am în sânge.
“Dak nu raspunzi nu t mai sun…” scrie în mesajul primit. Pe lume sunt două feluri de oameni – cei care scriu cu diacritice și cei care scriu fără, iar cei care scriu prescurtat nu sunt oameni! Apa îmi ajunge până la brâu – dau câteva ture de apartament, înotând pe spate, apoi revin la masă. Dumnezeu învârte casa, Diavolul e plecat să încarce butelia. Bre, nu mai învârtiți acolo, strig spre tavan. Pisica plutește înecată prin sufragerie. Dacă află Roxana că am doborât cuierul e grav! Mă cuprinde panica și mă scufund sub apa care, acum, trece peste mine dacă aș coborî de pe scaunul pe care l-am pus pe masă. Să salvez sticla sau relația mea cu Roxana? – nu știu să înot cu o mână, mai ales pe sub apă! Mai bine o beau repede! Râgâi și fac un salt de pe scaun, ca cei ce sar de la trambulină – am văzut pe youtube.
Fragment din următorul roman, care e terminat.
Citiți și Dac-aș putea să-mi trăiesc viața de la început…
