Sau cum e să fii într-un gât de sticlă.

Nu am înțeles niciodată de ce, atunci când întreb, în vreun magazin, dacă există un produs sau altul, mi se răspunde: „Nu, îmi pare rău, doar ce se vede!”.

Păi, asta e ideea, oameni buni: de-aia întreb, că nu știu ce se vede. Chiar nu știu. Cum aș putea? Doar nu am 1000 de ochi.

Sau, uite, v-ați gândit că poate nu văd bine?

Sau poate nu știu cum arată produsul de care întreb, că de-aia întreb.

Sau, mă rog frumos, am nevoie de mai multe detalii. În orice caz, de mult mai multă bunăvoință.

E adevărat, am trăit și experiența de a fi întrebată de la intrare cu ce pot fi ajutată și apoi, din minut în minut, să fiu însoțită un zâmbet de verificare a gradului de satisfacție.

Pas cu pas, vigilent, dar invizibil, zâmbetul vânzătorului sau al asistentului de vânzări să mă urmărească până la sfârșitul întrevederii.

O întrevedere ca o întâlnire de afaceri. Limbaj adecvat, politețe necesară, gesturi mici, bunăvoință exersată, dar inepuizabilă. O prezentare ultradetaliată a produsului. Grozav. Te simți bine în pielea de cumpărător.

Neh, da’ parcă nici așa nu e bine. Simți că nu prea mai ai libertate de mișcare, că nu ai prea multe întrebări de pus, totuși, nu e un examen, eh?…

E prea serios totul. Simți că ți se reduce libertatea de mișcare și de inițiativă. Prea simți că îți suflă în ceafă.

Eu mă simt atunci ca într-un gât de sticlă. Parcă nu mai am pe unde să ies. Mai că mă simt obligată să cumpăr, chiar și atunci când nu sunt prea convinsă de produs sau de serviciu.

Și-a bătut omul capul să mă ajute, să îmi explice. Și eu, acum chiar să plec fără să cumpăr?! Mă enervează de-a dreptul chestia asta…

Uite ce vă propun: hai să începem cu fraza politicoasă „Cu ce pot să vă ajut?” (putem să zâmbim, nu costă)

și pe urmă

să lăsăm puțin spațiu de manevră. Să răspundem doar la întrebările puse, nu și la cele nerostite.  Să nu ne băgam într-un gât de sticlă, nu e deloc confortabil.

Pe Ohara Donovetsky o găsiți și aici.