Andra Tischer

Împreună cu Ohara Donovetsky am pus bazele acestei reviste, Bel-Esprit.ro. Ne-am cunoscut în marea, pestrița și agitata lume a Facebook-ului și am păstrat o legătură extrem de strânsă, având aceleași preocupări, mai întâi ca profesoare de limba și literatura română, apoi ca femei-care-scriu conștiente că educația are un rol esențial în viața oamenilor, că literatura poate aduce lumină și că o poate duce mai departe, dacă e consecventă. Extrem de versatilă în ceea ce scrie, Ohara se definește astfel: ”Iubește caii și câinii, pisicile Albastru de Rusia și urșii polari, îi plac deșertul și ploaia, insulele mici și souk-urile, călătoriile în spații îndepărtate și neturistice, dar și aglomerările urbane. Crede că tărie că întâlnirile dintre oameni nu sunt întâmplătoare, în ciuda faptului că motivațiile nu se luminează imediat, dar și că acceptarea cu seninătate a diferențelor e cheia unei conviețuiri rezonabile.” (Catchy.ro)

Care este cuvântul/expresia care te definește ca femeie?

Ohara Donovetsky: Mi se pare că, în fiecare etapă sau vârstă pe care am traversat-o, un alt atribut și o altă caracteristică a preluat întâietatea, așa că am trecut fluid prin feminitatea excentrică, prin cea revoltată sau rebelă, prin cea camaraderească, printr-una (paradoxal) androgină, dar și prin cea „de sororitate”. Fiecare dintre ele se activează diferit nu numai în funcție de etapă, vârstă sau rol, ci și de oglinda pe care celălalt o așază în fața mea sau de lupa de care am nevoie la un moment dat, așa că feminitatea mea s-a întâlnit cel mai adesea cu idealismul, cu ambiția, cu frivolitatea și slăbiciunea, apoi cu forța maternității și cu sârguința (profesoarei din mine), dar și cu smerenia. În felul acesta, am învățat să fiu femeie în/cu mai multe chipuri. Ele revin pe rând sau în varii combinații și sunt sigură că mă așteaptă și altele pe care acum nici nu le bănuiesc.

Care este cuvântul/expresia care te definește ca scriitoare?

Ohara Donovetsky: Aici pot răspunde folosind atribute dintre cele care au apărut în descrieri ale romanelor mele sau ale personajelor din ele, iar printre acestea se numără straniu, excentric, ludic, sinestezic, pasional. În câteva rânduri, romanele mele au fost considerate o proză cu accente eliadești, la marginea straniului și a fantasticului, alteori au atras prin explorarea psihologiei feminine sau prin tema prieteniei și a sororității, dar și prin fundalul mitologic sau magic. Pe mine ca scriitoare m-a interesat să creez o proză cu mai multe etaje de lectură și cu mai multe posibilități de interpretare, dar și perspectiva unei cogniții sinestezice.

Ohara Donovetsky

Cum este astăzi percepută literatura feminină? Care este importanța care i se dă, vis-a-vis de literatura scrisă de bărbați?

Ohara Donovetsky: E limpede că această delimitare poate și trebuie să fie mai mult de atât în comunitățile sau societățile în care femeia ca ființă umană nu are aceleași drepturi cu bărbatul, dar aici intrăm în chestiuni care depășesc literatura. În astfel de situații, nu e important numai faptul că femeile folosesc literatura ca mijloc de exprimare, dar și că scrierile lor vin cu o credibilitate sporită (aceea dată de perspectiva internă asupra apartenenței la gen) și că, în virtutea ei, sensibilizează și stimulează solidaritatea pe orizontală. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, delimitarea masculin-feminin (în literatură sau la olimpiadele internaționale de matematică, n-are importanță, motivația e aceeași) se face astăzi pregnant și asiduu, dar în acord perfect cu toate mișcările și tendințele existente la nivel global în direcția legitimării oricărei forme de expresie (artistică, socială sau de orice alt tip configurat programatic), dar și pentru că undeva pe drum s-a înregistrat că balanța (drepturilor sau a reprezentativității) nu e în echilibru, că unul dintre talere cântărește mai mult (sau mai frecvent), să zicem. Pedala apăsată pe literatura scrisă de femei nu trebuie să creeze însă (alte) derapaje sau exagerări, ci folosită cât să așeze balanța în echilibru. Părerea mea este că delimitarea este importantă per se, literatura scrisă de femei trebuie să-și semnaleze existența, diferența și profilul propriu, nu opoziția. Este o delimitare necesară și, până la urmă, e o chestiune de conștientizare a diferenței. E ca atunci când te prezinți și trebuie să specifici cuiva cu care să zicem că doar ai coresponda (deci nu te vede) că forma de adresare e doamnă sau domnule, ceea ce e o practică obișnuită, nu se miră nimeni. Cred deopotrivă și că această delimitare nu trebuie să aibă relevanță în aprecierea calității literare. O carte e literatură bună sau proastă pentru ce cuprinde și pentru cum e scrisă, e de interes literar pentru tema ei, pentru maniera de abordare etc. Sexul autorului nu trebuie să vină la pachet cu nicio prejudecată.

De ce scriu femeile?

Ohara Donovetsky: Dacă vorbim de motivația profundă, nu cred că delimitarea feminin-masculin are relevanță prea mare. Când cineva alege să scrie, o face pentru că – cel mai probabil – nu poate altfel și simte de multe ori că nevoia de a scrie e mai presus de un act voluntar și că nu e doar un violon d’Ingres. E un privilegiu, e adevărat, dar care se arată, în multe cazuri, ca un fel de demon care își cere dreptul la expresie. Or, această tipologie de autor nu ține cont de gen.

Dar dincolo de aceasta, există și alte tipuri de motivație, firește. Când socotește că genul e (cel mai) important, când autoarea scrie sub pavăza, în numele și în slujba lui, atunci scrisul este (și) un instrument militant, iar motivația, întâi de toate, socială sau politică, și nu literară (chiar dacă și literară, în anumite cazuri), cum se întâmplă, de pildă, cu literatura scrisă de femei de religie islamică (de pildă, Ameera al Hakawati, Ghada Karmi, printre altele).

Cred că literatura nu poate fi niciodată complet ruptă de contextul social (național sau comunitar) în care apare sau pe care îl exprimă direct sau indirect. Când problematică socială e metamorfozată și metaforizată, iar literarul camuflează inspirat socialul, ies cărți foarte interesante, și mă gândesc aici la literatura lui Nicole Krauss, Margaret Atwood, Elif Shafak, Leila Slimani, Bernardine Evaristo sau Chimamanda Ngozi Adiche.

Chiar și fără intenție militantă și fără ancorare intenționată în problematica socială contemporană, o scriitoare poate alege subiecte ca maternitatea împlinită sau ratată, căutarea bărbatului ideal, trădarea masculină, prietenia între femei, viața în umbra masculină, rolul ei în familie și nevoia de stimă de sine, dar și balansul între roluri, relația cu „nevăzutele”, relația cu boala, cu bătrânețea etc., sunt teme care îi motiva (și legitima, dacă asta își dorește) scrisul.

În oricare dintre variante, este vorba – în linii mari – tot despre nevoia (invariantă) de a (se) înțelege și de a împărtăși, întâi pe sine și abia apoi ca apartenență la gen. Diferențele vin mai ales din statutul și genul pe care și-l asumă, dar și de unghiul de abordare atent – deseori, dar nu întotdeauna – la detalii de culori și arome, obiecte și gesturi (pe care le crede) semnificative.

Care este atuul literaturii scrise de femei?

Ohara Donovetsky: Cred că este vorba despre un atu doar dacă la capătul celălalt al cărții receptorul are (aceleași) instrumente de decodare. Sau dacă cititorul este dispus să accepte că diferențele există și apoi dacă își dorește să le înțeleagă. O abordare bazată pe o profund exersată intuiție sau pe o detaliată asociere sinestezică, bunăoară, pe misticismul cauzalității sau pe o logică aparentă contradictorie (deseori perfect coerentă și justificată în grila unei femei) poate fi considerată superfluă sau parazitară sau opacă de un cititor cu cerul gurii nededat la astfel de condimente (care, trebuie spus, nu apar cu necesitate în literatura scrisă de femei, nici exclusiv și nici în același dozaj). Tratate de o scriitoare, subiecte ca extazul mistic monahal sau mecanismele de disimulare a celei iubite, relația complicată a unei femei cu alte femei sau legătura indestructibilă (sau, dimpotrivă, imposibilă) cu mama (și bunica, și toate femeile din clan), ori existența unui copil din flori sau ca rod al unui incest sau viol, bunăoară, pot aduce o perspectivă diferită de cea oferită de scriitorii-bărbați, întâi, pentru că ele le sunt specifice (cel puțin, la prima strigare) și apoi, pentru că sunt justificate de trăirea autentică, la prima mână.

Dacă recunoaștem femeii care scrie și rolul de mentor, care ar fi gândurile pe care le transmiteți astăzi femeilor din România?

Ohara Donovetsky: Cred în rolul mediator și ameliorator al femeii, dar pentru ca acesta să-și producă efectul, e nevoie să fie acceptat și înțeles ca atare. De asemenea, cred în pedagogia blândeții și a respectului, anii de până acum mi-au dovedit-o.

Nimic nu ajută mai mult (în educația de toate felurile, dar și în orice tip de comunicare) decât blândețea, iubirea și respectul.  În fiecare gest, chiar și în corecție, critică sau dezacord, la toate vârstele și în (aproape) toate situațiile.

În plus, ajută ca lumea să fie (mai) frumoasă. Când nu este, poate să devină.

Interviu. Acolo unde cad voalurile (VI)

Citiți și interviul cu Miruna-Maria Miron, AICI.