De mână cu umorul negru

Imaginaţi-vă că sunteţi într-o sală de aşteptare la cardiologie, unde ceasul de pe perete ticăie ameninţător, afişele educative despre bolile de inimă par să vă privească insistent, iar bătrânica de pe scaun priveşte fix în gol, obişnuită cu astmosfera şi mirosul specific spitalului. Pe un perete, un poster vesel vă îndeamnă să „Rămâneți calm, totul va fi bine!”, chiar înainte să auziți bipurile neliniștitoare ale monitoarelor cardiace din camerele alăturate. Vă creşte pulsul şi brusc nu ştiţi dacă palpitaţiile din ultima vreme provin din probleme de anxietate, anemie, boli de inimă sau doar a fost prea tare cafeaua cu dublu shot pe care aţi băut-o pe stomacul gol, chiar înainte să ajungeţi aici.

În acest context, nu-i de mirare că un comentariu ironic despre cât de relaxantă e situația poate stârni râsete amare. Acesta este farmecul umorului negru: face haz de necaz, transformând suferința și absurdul în prilej de râs. Într-o lume în care tragediile sunt la ordinea zilei, iar absurditățile vieții par să crească exponențial, umorul negru devine o armă vitală pentru a face față haosului care ne înconjoară şi mereu a înconjurat societatea, pentru că soarele răsare deja pe pământ de mai mult timp decât putem noi percepe şi sub alte fonturi sau forme, nimic nu este nou sub soare.

Când iau umorul în braţe într-o situaţie pe care plânsul şi nervii au depăşit-o de mult, parcă primesc un moment de putere absolută. Corpul meu rămâne în realitatea mizerabilă, dar propria mea gândire se ridică asemenea unei fantome invizibile deasupra a tot. Şi plutesc acolo, superioară, de unde îmi permit să glumesc despre propriul meu necaz. Şi de undeva de acolo de sus, realizez la un moment dat că dacă toţi am fi dezbrăcaţi şi puşi în coloană ca nişte copii la grădiniţă, durerea noastră a fiecăruia ar fi la fel de inexistentă în ochii celorlalţi şi ironică precum este acum, când ne ascundem fiecare după ce putem… bijuterii, maşini, case mari şi goale, după alţi oameni… după umor. Dar inevitabil e momentul în care trebuie să cobor la realitate şi ştiu că mai bine plâng în caldura bogăţiilor pământene insipide şi pseudoimaginare, arătând bine şi cu mâncarea caldă şi delicioasă pe masă decât flămândă, înfrigurată, murdară şi urâtă… Aşa că nu am ce să fac decât să cotinui şi să mă adaptez într-o societate superficială şi lipsită de sens şi scop, pentru că depind de ea, deşi uneori nu-mi doresc să privesc cum pericolele morale acaparează omul bun şi omul rău, omul egal cu noi toţi, şi alunecă în capcanele atrăgătoare fără profunzime sau scrupule. Aşa că aleg să-mi păstrez demnitatea şi valorile, într-o lume în care se alunecă uşor şi iremediabil, prin negrul umor salvator.

Dar graniţa dintre umor negru şi stârnirea suferinţei se limitează la intimitatea pe care individul şi-o permite în funcţie de context, motiv pentru care, încerc să mă limitez verbal la autoironie, deşi singurul lucru pe care nu mi-l poate interzice nimeni nicioadată este ce să gândesc… Umorul negru mă face să înţeleg modul în care duritatea vieţii, deşi mai mult exigentă cu unii şi mai puţin exigentă cu alţii, ne face pe toţi la fel de slabi sau la fel de puternici şi de fapt noi ne construim prin gândire şi prin evoluţie, demnitatea şi onoarea pe care o putem avea în condiţia umană, valori care ne fac cu adevărat valoroşi şi puternici.

fabforgottennobility.tumblr.com

Dar pentru că filosofului german Friedrich Nietzsche spune că „atunci când te uiți mult timp într-un abis, abisul se uită și el în tine.” („Also sprach Zarathustra”), adâncirea prea mare în întuneric şi în suferinţă are nevoie de o evadare esenţială, una uneori inabordabilă, respingând la graniţe vulgaritatea, şi hilară; centrul mulţimii existenţiale aflate într-o înecare morbidă îşi găseşte insula pe nume „Glume negre”, şi pe acea insulă este un bar la marginea plajei numit „Haz de necaz”. Acesta este locul cu muzică bună sau „în glumă”, locul în care oamenii descoperă sensul expresiei latineşti „oneste vivere” , sau pentru un înţeles mai profund „oneste bibere” şi toate acestea după principiul „ridendo castigat mores”, scop al căruia uneori e dus la bun sfârşit şi alteori nu e, dar insula e frumoasă şi există în diverse culori, cu diverşi cetăţeni, imigranţi sau emigranţi, şi toate acestea la libera alegere a creativităţii umane nelimitate şi invincibilă în faţa problemelor judiciare. Evident, toate acestea într-o ţară democratică.

Didactura sau distrugerea democraţiei, în umila mea părere de tânără, schimbă total raportarea umană la existenţă şi la modalităţile de coping… E ca atunci când suferim din cauza propriilor noastre probleme şi ne mai dă Dumnezeu şi o răceală crâncenă cu febră 40 şi frisoane să realizăm dimensiunea minusculă a ceea ce percepem a fi probleme, care în ochii noştrii era de natura unui monstru uriaş şi distrugător. Şi o răceală crâncenă trece totuşi, există atrocităţi pământene pe care îmi e greu şi să mi le imaginez… Dar, suferinţa e direct proporţională cu capacitatea noastră de a îndura şi invers proporţională cu umorul negru.

În concluzie, chiar dacă „Am primit o viață pe care nu am cerut-o și pe care trebuie să o folosesc într-un univers care nu se justifică.” (Emil Cioran), continui să cred prin inocenţa mea tinerească în existenţa scopurilor, valorilor, a binelui şi răului, că pentru multe dezastre globale sau personale există scăpare şi salvare. Dar, între timp, armele muritorilor de rând care au mai multă putere împreună decât muritorii din frunte, deşi munca în echipă dă roade greu, le afirm impunătoare şi grele, alegând să zâmbesc şi să cred în empatie, dar şi să mă consolez cu ceea ce spune Samuel Beckett în „Sfârșitul jocului” : „Nu există nimic mai amuzant decât nefericirea, nu-i așa? Da, da, e cel mai comic lucru din lume.”

Haz de necaz sau Disperarea pusă în abis – „A Long Way Down”