Maria, „Regina soldat”
Regele Carol I a numit-o, în anul 1896, Comandor Onorific al Regimentului 4 Roșiori. Principesa Maria a îmbrăcat uniforma și a condus călare la manifestările oficiale în fruntea regimentului ei. A fost numită „Regina Soldat” și „Mama răniților” pentru că, în momente cruciale din timpul Primului Război Mondial, prezența sa a alinat suferințe și a ridicat moralul trupelor. Riscându-și viața de multe ori, a fost aproape de regimentul ei.
Regina Maria îmbrăcată în uniformă militară (foto sursa)
Spune Constantin Argetoianu în memoriile „Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri”:
„O găsim în tranşee printre combatanţi în rândurile înaintate, o găsim în spitale şi în toate posturile sanitare printre răniţi şi bolnavi. O găsim de faţă la toate adunările care încercau să facă puţin bine. Nu a cunoscut frica de gloanţe şi de bombe, cum nu a cunoscut teama şi scârba de molimă sau nerăbdarea faţă de eforturile aşa de des inutile, provocate de dorinţa ei de mai bine. Regina Maria şi-a îndeplinit datoria pe toate fronturile activităţilor sale, dar mai presus de toate pe acela al încurajării şi ridicării moralului acelora care o înconjurau şi care au trebuit să decidă, în cele mai tragice momente, soarta ţării şi a poporului său. Se poate afirma că, în răstimpul pribegiei noastre în Moldova, regina Maria a întrupat aspiraţiile cele mai înalte ale conştiinţei româneşti. Prin modul cum a influenţat în 1916 intrarea României în război şi din nou în 1918, când aproape numai datorită ei, regele Ferdinand nu a ratificat dezastruoasa pace de la Bucureşti, regina s-a aşezat ca ctitoriţă a României întregite şi ca una din cele mai mari figuri ale istoriei noastre naţionale”.
Atât de mult și-a iubit poporul adoptiv
Devenită, după moartea Regelui Carol I, Regină a României, Maria a fost, de la bun început, de partea Antantei și a luptat pentru intrarea în război împotriva Puterilor Centrale.
Atât de mult și-a iubit poporul adoptiv, încât de Bunavestire, în 1926, într-o ceremonie desfășurată la Palatul Regal, a trecut la ortodoxie.
Click pentru filmul Maria, Regina României
Când România a declarat război Austro-Ungariei, Regina Maria s-a implicat în organizarea serviciului de Cruce Roșie, care se afla sub Înaltul Său Patronaj, o primă misiune fiind organizarea și coordonarea serviciilor de ambulanță care preluau răniții de pe front.
Nici epidemia de tifos din armata română nu a împiedicat-o să stea în spital și să îngrijească bolnavii contagioși, chiar dacă fiul ei Mircea murise tot din cauza aceleiași maladii.
„Fără să-i pese de riscuri, ea stătea la căpătul soldaților tineri care mureau de holeră, vărsând lacrimi pentru fiecare din ei, ținându-l de mâna ore întregi pe tânarul muribund, spunându-icu toată sinceritatea că ea îi înlocuia mama, și apoi, când vedea că i se apropie sfârsitul, luându-l în brațe și sprijinindu-i capul pe umărul ei pâna când îsi dădea sufletul.” – Arthur Gould Lee
Așa nota Maria în jurnalul ei:
„Doamne, dacă vreodată o femeie a avut nevoie de ajutorul Tău, eu sunt aceea! Dar Tu eşti aşa de sus, deasupra în cer, îngrozitor de departe! Însă voi încerca, voi lupta, voi lupta orbeşte, căci lumina nu e. Voi lupta fără nădejde, căci nu găsesc pe nimeni care să mă poată sprijini până la amarul sfârşit. Iar daca îmi va fi scris să fiu învinsă, la urma urmei, vreau să cad cu faţa spre duşman.”
Salutul unic al Armatei Române
Această femeie admirabilă, cu totul ieșită din comun, a reușit împletirea unei legături nemaiîntâlnite între rigoarea suveranității regale și sentimentul profund feminin al maternității, pus în faptă prin ajutorarea semenilor, indiferent de statutul lor social sau de situație.
Această legătură a făcut ca, înainte de a fi condusă de la Palatul Cotroceni pe ultimul ei drum, să fie salutată de militari cu baionetele înfipte în pamânt și patul armei în sus, gest unic pe care armata nu-l mai oferise niciodată.
În simbolistica militară acest gest se traduce prin „ne îngropăm odată cu tine!”
„Există un singur bărbat în România și acela este Regina”.
Contele Charles de Saint-Aulaire, ambasadorul Franței în România
Citește și Interviu luat Reginei Maria
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
