când mi-ai intrat în suflet erai
timorat să nu dai peste vreo metaforă din porțelan
vechi și s-o spargi – doamne ferește!
să nu desfaci noduri
să-nchizi gura morții cu o fereastră – cea cu vedere spre ziua de ieri
azi e mâine când scriu
sfiiciunea-ți dădea un aer aproape senzual, lăsasei
agățat de sfârcul speranței
un capăt de lume, celălalt
eram eu și nu aveam limite
camera de muzică te-a atras, ți-ai sprijinit
trei coarde-n ascuțișul dorului
pure accelerații telurice
de-mi pun sufletul în palmele tale
s-or strânge ca aripile
unui flutur… se zbate femeia
și se așază-n tăcere
să nască
foto sursa
aşa cum Atena din capul lui Zeus
la Ayia Napa lumina
se ‘nalță din creştet de chiparos
nebun de albastru-i vlăstarul apei
stăm pe mal ca-ntr-un teasc zdrobim luminii picătura
de haos… Citește și la Ayia Napa
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.