eu vreau tu vrei
ca o bufniță boreală în anii de lacrima christi
am fost geloasă pe cele de dinainte
povestea are mai multe începuturi decât sfârșitul
poate răbda
treci strada eu dezleg noduri
pe ultima sută de centimentri
iar tu te oprești în dreptul buzelor
mele semafor verde
gust roșu sărut comme il faut
m-ai strâns la pieptul
tău are acum fața mea
îmi prinzi mâna urcăm
autobuzul e plin cu bărbați în poziția lotus
plutind peste nuferi femei
în față e o bucată din Colosseum
și-un orator topește-n cazane cuvintele
noastre viitoare căsuțe poștale
în care adăpostim lorelei
și l-a privit drept în față?
sau că i-a cotrobăit prin demisolul plin de conducte sucite?
ce smochină-ndârjită va recunoaște
că i se închină?… Citește și lux
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
