Argentina – Franța prin ochii poetului

Argentina – Franța este o încleștare pe care ochii poetului o duc dincolo de planul sportiv, ne spune Decebal Todăriță .

Poeziile unei finale de campionat mondial

Argentina – Franța este finala ediției cu numărul 22 a Cupei Mondiale de fotbal, găzduită de Qatar. De la poveștile romanțate ale primului Campionat Mondial din Uruguay (1930), la care a participat și echipa României, după o călătorie de două săptămâni pe transatlanticul italian „SS Conte Verde” și până la mondialul miliardelor de dolari ale șeicilor qatarezi, care au dus competiția fotbalistică globală din acest an în deșert, pe coasta nord-estică a peninsulei arabice, fotbalul a fost mereu mai mult decât un simplu joc.

A fost și este pasiune. Iar pasiunea nu poate să ardă fără spirit, fără suflet.

Argentina – Franța este o încleștare pe care ochii poetului o duc dincolo de planul sportiv.

O confruntare care transcende în plan gastronomic, oenologic, geografic, cultural, istoric și, de ce nu, spiritual. De la Chateaubriand la friptura de vită argentiniană, de la vinul de Bordeaux la cel de Mendoza, călătorind prin Alpi sau Anzi, pe Sena sau pe Rio de la Plata, ascultând tango sau cântece franceze, admirând-o pe Eva Peron sau Ioana d’Arc sau citindu-i pe Jorge Luis Borges și Albert Camus, confruntarea franco-argentiniană devine poezie.

Inspiră.

Provoacă simțurile la un meci imaginar între ceea ce au dat lumii cele două națiuni. Un meci pe care-l putem juca sau arbitra la nesfârșit. Un meci din care eu vă propun primele trei reprize (poeme) ca un preambul al confruntării sportive și pe care, probabil, îl voi continua, cu altă ocazie, în arena poeziei.

Decebal N. Todăriță

L’amor sau L’amour?

Azi inima îmi cere tango argentinian:
Caro Tango sau La Cumparsita,
acul patefonului îmi va măsura pulsul
în accente adânci, îmbrățișate,
te voi strânge în măsurile mele
până vom deveni una și aceeași răsuflare
și ne vom prăbuși, epuizați,
pe podeaua de dans a sălii de Milonga,
unde am împrăștiat cuvinte nerostite,
care să ne prindă și să ne lege căderea
cu tăcerea de la sfârșitul muzicii.

Azi, poate că inima-mi va cere
„une chanson française”,
La Bohème sau alte „paroles, paroles”
despre
„ce ar fi fost dacă tu nu ai fi existat”,
despre iubiri răvășite prin Montmartre
unde
să fugim de noi înșine
pe străduțele cu memorie încrustată în ziduri
și să ne prăbușim
la porțile de la Bateau-Lavoir,
pe aceleași cuvinte nerostite,
smulse de pe buzele sărutate până la sânge,
care ne vor prinde și lega căderea.
cu tăcerea de la sfârșitul muzicii.

Gând pe ape

Oh, gândule,
iar te oprești pe cheiurile Senei
cu negustorii de umbre?
îți vor vinde șoaptele
iubirilor înecate în lacrimi,
Oh, gândule , barcagiu de speranțe
cu haine ude,
vei naviga pe râul memoriei
într-o luntre de cuvinte
către întâlnirea cu tine însuți.
Oh, gândule, curgătorule,
te-am pierdut pe podurile
spre Île de la Cité,
unde te-ai dus să construiești
propria ta catedrală de cuvinte,
pentru asta te-ai așezat
pe străzi subțiate de timp
și ai ascultat șoaptele
din zidurile de la Hotel – Dieu,
unde îngerii morții și iubirii
cântăresc suflete pe galantarul vieții.

Oh, gândule, aventurierule,
cum de ai ajuns tocmai la Rio de la Plata?
te-au cules oamenii portului
din sticlele prin care te-am pierdut
în nopțile de beție și uitare,
când te-ai aruncat în mare
ca într-o capsulă a timpului,
pe urmele matrozilor conchistadori.
Oh, gândule tulpină,
acolo, în inima Argentinei,
îți vor crește ideile la extremități
în ciorchini asemeni
arborilor – corali.
Te vei așeza, gândule,
pe aripi de fluture
din bătăile aripilor tale va curge ceară
care-ți va sigila iubirea în amintire.

Lecturi

Il (re)citesc pe Jorge Luis Borges
și beau un pahar de Mendoza Malbec,
desigur, niște provocări metafizice,
de simț și de gust,
exist și cunosc,
visez sud și merg către nord,
mă întâlnesc cu mine,
în același punct și răstorn lumea.
O răstorn ca pe ceașca de cafea
din care ghicea străbunica
și scot din măruntaiele ei
cuvintele de zaț uscat,
pe care le întind pe sfori
cu noduri de stele.
Ei bine,
”moartea e o busolă a vieții”, dragă Jorge,
și cu toții, cumva,
ne câștigăm un rol
în „istoria universală a infamiei”
sau intr-o „carte de nisip”
care se rescrie singură
dar nu poate fi începută sau sfârșită vreodată.

Îl (re)citesc pe Albert Camus
și mă despart de mine însumi,
mă privesc, pe fotoliu,
cum citesc și cum iau
câte o înghițitură de Bordeaux Malbec.
Sunt eu, străin și înstrăinat,
îmi smulg rădăcinile care au crescut
din notele ascuțite
de pe portativul indiferenței
și le reașez
pe borduri – ghivece pe pervazul cerului de asfalt,
pe care am călcat de atâtea ori
strivindu-mă.
Ei, bine, Albert, mon cher ami,
De acolo, voi crește din nou
împreună cu absurdul lumii.

foto sursa