,,This is the End, my Friend”
ovidiu@stanomir
Cândva, într-un amurg duminical, a sunat telefonul. „Mobilul“, desigur. Să răspund, să nu răspund? Am sorbit din cafeaua aburindă, aflată la îndemână de-a stânga mea. După care am răspuns. Era X, colegul de cenaclu. Mi-a spus că Z, decanul de la facultatea de construcţii, voia să ne întâlnim. Ca să ce? Ca să discutaţi. Nici nu-l cunosc. Nici el pe tine, doar din auzite. Unul dintre universitari i-a povestit despre „asphaltosaurus rex“. Da, şi?… Lasă fiţele, omul e pe patul de moarte. Mda. Cu aşa ceva nu te joci. Ia zi, cum va să fie întâlnirea asta? Simplu. Vin cu maşina şi te iau. Acum? Da. Ajung la tine în câteva minute.
Zis şi făcut. A ajuns într-un sfert de oră. Bietul om, palid, cu ochii înfundaţi în orbite, respira sacadat şi avea frisoane, în ciuda plapumei care-l acoperea până sub bărbie, peste care fuseseră adăugate, în pripă, câteva straturi de pături. În preajma patului se aflau soţia, copiii, nepoţii şi câţiva dintre colegi, aşa cum îmi spusese amicul X.
De cum am intrat, decanul mi-a făcut semn să mă aşez lângă el. Pe un ton jalnic, a intrat de-a dreptul în subiect. Mi-a cerut să public, în cel mai influent ziar local, un articol în care să explic că acţiunea din „asphaltosaurus…“ n-are nici o legătură cu urbea noastră. În alte circumstanţe, i-aş fi râs în nas. Nu doar că schiţa mea e o ficţiune, însă o precizare ca aceea solicitată de dl. decan ar fi atras şi mai mult atenţia asupra subiectului, ceea ce mie nu mi-ar fi displăcut, numai că…
Dintr-o asemenea dilemă n-aş fi putut ieşi în mod onorabil dacă nu ar fi sunat telefonul mobil. Nu al meu, fiindcă îl uitasem acasă, nici al decanului, care nu mai avea nevoie de el. Şi nici măcar al soţiei d-sale ci al medicului, pe care nu-l mai băga nimeni în seamă. Nu-l sunase nici nevasta nici amanta. Cine credeţi că era? Preotul. Acesta, apelat de un enoriaş, al cărui fiu fusese victima unui accident, întreba dacă era urgentă nevoie de el aici sau putea să ajungă întâi acolo şi abia după aceea să vină la căpătâiul universitarului muribund. Asta am dedus-o din şuşotelile dintre medic şi familia decanului. Iată o dilemă mult mai grea decât cea în care mă aflasem eu cu puţin înainte.
Atenţia decanului se deplasase asupra agitaţiei apropiaţilor săi. M-am retras într-un colţ, aşteptând. Nu voiam să dau bir cu fugiţii. E drept, îmi dădeam seama că prezenţa mea nu mai era necesară. Şi aşteptam momentul potrivit pentru a mă retrage. Mi-ar fi plăcut să descopăr în biblioteca decanului, lângă care mă postasem – din reflex?! – volumul meu, pe care l-aş fi răsfoit, curios să descopăr eventualele notaţii pe textul asupra căruia era cât pe-aci să am o dezbatere cu domnul profesor. Acesta, iritat de şopocăiala celorlalţi, s-a ridicat în şezut şi a dat să răcnească la ei. Nu mai avea însă destulă energie să dea glas indignării. Atunci, pe noptiera de lângă pat, am descoperit cartea mea. Nici în vis nu mi-aş fi putut imagina o mai măgulitoare atenţie!
Ar fi un truc ieftin, nu-i aşa, să vă spun că, din păcate (sau din fericire?), mi-a sunat telefonul (cel mobil, desigur) iar toată această scenă s-a dovedit un vis cu ochii întredeschişi. Totuşi, ce altceva credeţi că mi s-ar fi putut întâmpla atunci,
între vis şi trezie?…
foto sursa
Citește și O seară la operă
