mi se întâmplă să deschid cărți din care cuvintele cad
și-mi îndoaie genunchii
picătură cu picătură copiii
se nasc
ea este mereu în luna a noua
privind delfinii din Piazza Colonna
ei
o privesc înapoi tu ești
cea minunată
ne-am văzut chiar în clipa când lumea
devenea un secret inconfesabil
înverșunată apă toți sfinții te beau
și te scuipă-n batistă
așaz-o pe fruntea mea
vreau să mă răcoresc
foto credit pinterest.com
altădată găseam pietre și-mi umpleam
buzunarele cu ușurătatea ființei
nu dimineața, inflamată ca o scrisoare văduvită de timbru,
ci seara
nu s-a schimbat nimic și s-a schimbat totul… Citește și altădată
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
