altădată găseam pietre și-mi umpleam
buzunarele cu ușurătatea ființei
nu dimineața, inflamată ca o scrisoare văduvită de timbru,
ci seara.
nu s-a schimbat nimic și s-a schimbat totul.
cu cât te cufunzi înăuntrul adâncului
la suprafață rămâi, e legea
spiralei, te-nlănțuie
cu tandrețea ei de burghiu înflorit.
am respectat toate regulile, ai fost tu,
însă, cel mai iubit
neprețuind vreuna.
duelul roșu
cu aerul
și anumite ierburi ce strâng în pumn mânerul
copacilor pocnitori
mă fac să zâmbesc.
s-a schimbat totul și nu s-a schimbat nimic.
foto sursa
sau voci turbulente, nume de străzi, zilele
săptămânii, autobuze jelind după stații cu nume de sfânt
sau piane din mere şi pere zemoase muşcând… Citește și de parcă ar avea însemnătate
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
