Cafeaua de dimineaţă
El şi-a pus cafeaua
liniştit în ceaşcă,
laptele l-a pus
în ceaşca de cafea,
zahărul l-a pus
în cafeaua cu lapte
şi cu linguriţa
l-a amestecat.
a băut cafeaua,
ceaşca a lăsat
fără să-mi vorbească.
a scos o ţigară,
a fumat tăcut,
s-a jucat cu fumul
– cercuri a făcut –
a pus, calm,
tot scrumul
într-o scrumieră
fără să-mi vorbească.
fără să mă privească.
şi s-a ridicat,
şi-a pus pălăria
cu un gest distrat,
şi-a luat pe umeri
mantaua de ploaie,
pentru că ploua,
apoi a plecat.
a plecat în ploaie
fără să-mi vorbească.
fără să mă privească.
(şi atunci mi-am strâns
fruntea grea în palme
şi am plâns…
am plâns…)
Jacques Prévert
(traducerea: Gellu Naum)
***
Ţie, căreia
Crăp uşa cu sfială,
Odaia ţi-este goală.
În perini se păstrează încă
O urmă-a capului adâncă.
La pat, stingheri, pantofii tăi de catifea,
Şi pe cearşaf o pată de cafea.
M-am întâlnit prin casă
Cu-o umbră vaporoasă.
De când pierişi, mi te-arătai întâi.
Măcar ca umbră, rogu-mă, rămâi.
Tudor Arghezi
***
Carte poştală 2
Stau într-o cafenea la Târgu Mureş
Şi beau cafea.
Oraşu-i trist, ostil, semeţ şi gureş,
Cu lume rea.
N-am timp, n-am bani, n-am inimă, n-am chef
Să mai scriu versuri:
În fiecare prost presimt un şef
Şi întrevăd demersuri.
Abandonat de tine, trag tutun
Şi mi-e cam silă,
Că-n barbă-aborigenele văd un
Semn de prăsilă.
Cum m-aş scula voievodal, drept, dac,
Într-un scurt iureş,
Întreagă cafeneaua praf s-o fac
La Târgu Mureş…
Romulus Vulpescu
Cafeaua – mic ritual, mare revelație
Despre aburul care urcă spre idei și gustul care coboară în suflet
Există dimineți care nu încep cu soarele, ci cu o ceașcă.
Un univers care prinde contur nu la primul cuvânt, ci la prima înghițitură.
Cafeaua nu e doar băutură – e declanșator de claritate, tăcere și revelație.
Dincolo de rolul său bine-cunoscut de „alarmă internă” pentru omul modern, cafeaua a fost, timp de secole, punctul zero al inspirației. Scriitori, filozofi, compozitori, pictori sau ziariști – cu toții au avut, la un moment dat, o cafea aproape și un gând departe.
O formă lichidă a reflecției
Cafeaua nu grăbește mintea, o deschide.
Nu impune idei, ci creează spațiu pentru ele.
Nu luminează brusc, ci îmblânzește întunericul.
Este, paradoxal, băutura care cere timp. Când bei o cafea bună, nu te grăbești.
Aștepți. Inspiri. Cauți.
În acele secunde suspendate, între abur și liniște, se întâmplă miracolele:
o metaforă găsită, un titlu născut, o frază care curge.
Scriitori și cafea: o poveste de iubire amară
Balzac bea câte 50 de cești pe zi, în căutarea frazei perfecte.
☕ Hemingway scria în cafenelele din Paris cu o cafea mică și o frază mare.
Sartre gândea existența între două cești și o criză de sens.
Chopin, în schimb, sorbea rar și atent, pentru că auzea în cafea ritmul notelor.
Din Istanbulul secolului XVII până în cafenelele vieneze, de la espresso-ul italian până la ibricul românesc, cafeaua a devenit teren neutru între realitate și vis. Un teritoriu unde nimic nu e închis, dar totul e posibil.
Cafeaua – oglindă lichidă
Într-o lume grăbită, cafeaua rămâne o formă de rezistență culturală.
Este timpul acordat gândului. Spațiul acordat inimii.
Este „da”-ul rostit dimineții, chiar și atunci când n-ai chef de lume.
Cafeaua este pauză și început. Este negru dens și gând alb.
Este combustibil de zi, dar și poezie de clipă.
În ceașca aceea mică se ascund uneori cele mai mari revelații.
***
Am zărit lumina
Am zărit lumină pe pământ,
Şi m-am născut şi eu
Să văd ce mai faceţi.
Sănătoşi? Voinici?
Cum o mai duceţi cu fericirea?
Mulţumesc nu-mi răspundeţi.
Nu am timp de răspunsuri,
Abia am timp să pun întrebări.
Dar îmi place aici
E cald, e frumos
Şi atâta lumină încât
Creşte iarba.
Iar fata aceea, iată,
Se uită la mine cu sufletul…
Nu, dragă, nu te deranja să mă iubeşti.
O cafea neagră voi sorbi, totuşi
Din mâna ta.
Îmi place că tu ştii s-o faci
Amară.
Marin Sorescu
***
Formula pentru fericire la Habarovsk sau în alt loc
Un bulevard larg cu copaci
cu o cafenea mare în aerul însorit
cu cafea neagră şi tare în ceşti foarte mici.
Cineva nu neapărat foarte frumos
bărbat sau femeie care te iubeşte.
O zi delicată.
Lawrence Ferlinghetti
(traducere de Petru Dimofte)
***
Într-o cafenea
Urmăream în cafeneaua aceea cum un om îndoaie o felie de pâine –
parcă ar fi împăturit un certificat de naştere sau ar fi privit
fotografia iubitei moarte.
Richard Brautigan
(traducere Petru Dimofte)
***
Dulap
Dulap obscur, în tine arde-un înger
Îmbobocit pe râşniţi de cafea
Visând piper rotund şi zahăr cubic,
Fără să-ţi ştie taina nimenea.
Ouă adânci cu-amiezi sub coaja fină
Tu-ascunzi tăcut, miresme ce le ierţi,
Dulci farfurii cu sufletul ca roza
De parfumat lângă mari peşti inerţi.
Dar la amurg cotloanele de umbră
Pline-s de spaima furilor gândaci!
Unde e cheia tandră şi subţire
Spre-a rupe neputinţa-n care zaci?
Ca s-auzim cum pentru-ntâia oară
Cuţitele vorbesc de mărul acru
Şi scos suav din căni miezul de apă
Să-ţi tremure pe rafturi, dulap sacru.
În inima Bizanțului: povestea Teodorei, curtezana care a devenit împărăteasă
