Epistole de ieri către iubitul meu dintotdeauna
Trebuie să-ţi povestesc odată desenele acestea. Sunt poveşti, aşadar trebuie povestite. Cândva, în liniste, când timpul va fi mai răbdător cu noi. Sunt eu acolo, în toate, mă povestesc pe mine. Aş vrea ca tu să le înţelegi aşa cum eu le-am înţeles şi le-am simţit, să ai exact cheia lor… Mă tem însă că tu n-ai avea răbdare…
Tu mă asculţi când lumea întreagă pare să fie blocată în neascultare. Glasul meu e mic, puţini îl pot auzi. Adesea vorbesc şi văd cum alte voci se ridică peste al meu, apoi aleg să tac.
Tu mă asculţi şi-mi scrii/descrii cum vorbele mele sau glasul meu au căptuşit odăile sufletului tău în catifea caldă, uşoară şi moale care nu lasă să se piardă nici un strop din dulceaţa iubirii tale, ca să mi-o poţi dărui mie, întreagă.
Tu mă asculţi şi ascultarea ta e răspunsul întrebărilor mele neîntrebate. În răbdarea ta, în tăcerea-ţi care se topeşte mai apoi în sărutări de dor, ghicesc gândurile tale care au aşteptat atât să se exprime.
Mă gândesc la mansarda noastră în care să ne iubim ca doi evadaţi, cu pasiunea din urmă, și totuși cu răbdarea de a-l lăsa pe celălalt să îşi exprime pe de-a-ntregul tandreţea zăgăzuită atât de mult timp.
Mă gândesc ca şi cum mi-aş aminti, mă răstorn în viitor, ca şi cum eu m-aş scurge în tine şi nu tu…
Ieri. Am plecat. Zburam, pletele mele se încolăceau în jurul capului meu ca şerpii unei Gorgone. Îmi plăcea mângâierea lor. Dar nu răspundeam întrebărilor care picurau din acele înfumurate panglici învârtejite parcă de un vânt turbat.
M-am gândit cum m-aş iubi dacă aş fi tu. Mi-am ieşit din mine şi m-am privit ca pe o femeie dorită. M-am simţit în acelaşi timp – eu şi tu – şi m-am iubit ca şi cum aş fi uitat de complexele mele, de ruşine, de teamă, de povara conştiinţei. Mi-ar putea fi suficient… Poate că ar fi suficient doar să repetăm acest experiment pentru a rămâne fericiţi şi caşti. Se întâmplă să avem nevoie de acel ochi exterior, de acea percepţie străină care să ne scoată din propria piele pentru a ne putea contempla din afară, ca un altul. E nevoie de imaginea din oglindă în care altcineva să-şi topească propria dorinţă, fantezie şi pasiune.
Dacă lumea este o oglindă a oglinzilor şi un dans al regăsirii şi al pierderii, atunci noi nu suntem unici şi putem ajunge în acea stare sublimă în care să ne iubim cu reflectarea însufleţită a dorinţei celuilalt – iubit şi care ne iubeşte.
E nevoie de trupuri sau ne ajung doar gândurile pentru a fi fericiţi?
Iartă-mă, nu ştiu ce mi-a venit. Suntem oameni. Iubim ca oamenii, rănim şi trădăm ca ei. Plecăm ca ei. Plecăm.
Să te întreb aş vrea în ce fel, cum, n-ai mai iubit vreodată? Atât de neaşteptat? Atât de …cum ?
Iubirile, e drept, sunt atât de diferite… Poate că nu toate sunt iubiri, unele sunt doar rătăciri sau imposibil de evitat coliziuni. Pe moment le dăm un nume, cel mai la îndemână… iubiri.
Odată credeam că iubirea mea e una, una cu mine, continuă și că hotarele ei sunt atât de largi, de generoase, de acoperitoare, încât nu voi avea nevoie să trec dincolo de ele ca să mă împlinesc prin alte aşa-zise iubiri. Odată credeam că am să mă purific iubind, că iubirea poate fi cale spre sfinţenie.
Iubirea se defineşte de fiecare dată altfel şi ne determină. Ne pune într-o matriţă şi ne toarnă aluatul în forma pe care ea o doreşte. Am fost de fiecare dată altcineva şi am învelit lumea acelei iubiri în culoarea anotimpului care creştea în mine atunci.
Ce anotimp se scurge acum în noi? E iubire sau o altă formă de recuperare a tuturor celor ce suntem?
În ce fel mă iubeşti, te-am întrebat… Eu aş fi spus cam aşa: „Rotund, adică cu toată fiinţa mea, pentru tot ceea ce cuprind cu simţirea mea din ceea ce eşti, simţind că pot cuprinde atât de puţin, totuşi. Imi sunt pline mâinile de tine, de aromele tale, chiar dacă trebuie să te las să-mi scapi atât de uşor, îmi sunt plini ochii de ceea ce vreau să văd în tine. Părul meu miroase a fum pentru că tu îmi eşti Fumul. Eu îți ard, flacără, foc. Iar urechile mele sunt setoase de acordurile pe care le-am sorbit de pe buzele tale… Moliciunea lor…
E miezul zilei și mă gândesc din nou la tine. La noi amândoi. La cum ni se contopesc buzele intr-un animal flămând. La dorința de a merge mai departe. La regretul de a nu putea merge mai departe. La dorința care ne mistuie trupurile, fără a le pierde. Dar, inevitabil, răpindu-ne totuși inocența. La jurământul de iubire nespus. La setea mea de tine, la setea ta de mine. La tandrețea ta, la retragerile mele. Îmi lipsește perspectiva acestui desfrâu al simțurilor, nu pot gândi mai departe de mansarda boemă în care ne-am iubi pentru o clipă nebunește. Dincolo de ea e doar cerul nesfârșit de albastru și de liniștit. Să mă bei toată ai vrea, ca pe o licoare fermecată. Să pătrunzi, în vârful picioarelor, cât ți-aș da voie, în gândurile mele. Să fim unul, preț de o clipă cât o veșnicie, o veșnicie cât o clipă.
M-au răscolit întotdeauna rândurile tale, cu atât mai mult cu cât păreau a fi scrise de mâna mea, de gândul meu.
Cu cât încerc să mă opun, cu atât îmi doresc mai mult să trec dincolo de imaginaţia noastră comună. Totuşi, îmi dă un oarecare confort psihologic faptul că ne situăm deocamdată în acea sferă a imaginilor frânte, a culorilor care trec lin din una în alta, a clipelor răvăşite şi reaşezate într-o ordine dictată de dorinţele sau de temerile noastre. Aici poţi anula un gest care a cauzat suferinţă, poţi modela ritmul clipelor, poţi reveni la primul “te iubesc” de mii de ori, poţi să-l faci să sune aşa cum ţi-ai fi dorit, să-l împrospătezi mereu. Poţi să faci dragoste până la acel nivel al tensiunii care să menţină sentimentul la cotele lui maxime şi să revii la el.
Poţi forţa limitele posibilului şi să te laşi cuprins de vârtejul celor necuprinse până atunci de mintea ta sau doar să încerci cu vârful degetelor apele străine şi ademenitoare ale imposibilului.
Poţi să rămâi prins într-o îmbrăţişare atât cât s-o păstrezi ucigător de dulce fără să te piardă cu totul sau să te smulgi din ea atunci când remuşcarea muşcă prea adânc. E confortabil să te ascunzi printre propriile fantezii aşa cum cuminte și în așteptare se piteşte povestea în filele primitoare ale unei cărţi.
Eu, aceeaşi
Să tăcem adânc, să nu tulburăm liniştea serii în care m-ai aflat în turnul neliniştii mele.
Să tăcem ca şi cum am fi uitat de toate cele dinainte iar povestea ar începe să se re-spună de la început. Cu aşteptări şi reţineri. Nu te grăbi. Firul se toarce uşor, în linişte, cu răbdare. Poezia lui e mai mult susur decât melodie sau cuvânt, se spune pe dinăuntru.
Dacă am fi destul de înţelepţi, am lăsa susurul acesta să sape în noi pe dinăuntru până ne vom fi liniştit apele acum tulburi de fiorii unei seri trăite nebuneşte.
Dar suntem noi atât de răbdători precum piatra care-şi lasă trupul sfărâmat de timp, de ape, de vânturi, luptănd tăcut cu un dor doar de ea ştiut?
Ascultă, dragul meu, cum urcă şi coboară temperatura (îm)potrivirilor noastre. Cum împotrivirea mea scade topită de parfumul dezmierdărilor tale. Ştim amândoi că ne-am împletit trainic cândva demult, pe când lumea era o pajişte plină cu maci roşii, uriaşi şi grâne de aur.
Acolo mâinile noastre s-au ridicat încercând să ne ferească ochii de razele orbitoare ale unui soare a toate stăpân şi atât de mult s-au iubit degetele noastre amestecate, răsfirate, încât s-au făcut ele însele raze de soare peste un câmp de flori numai al nostru.
Noi nu mai avem timp ca să înşfăcăm, să smulgem, să ne rănim; să ne dezgolim atunci unul pe altul de inutilele veştminte pe care probabil le-am fi purtat în alte vremi, sub o altă vârstă a timpului nostru. Nu mai avem timp pentru lacrima durerii, îndoielii, zbuciumului, regretului. Am citit şi răscitit rândurile/gândurile tale. Mă simt răspunzătoare pentru tristetea ta. De ce nu pot să te ridic din ea, aşa cum tu m-ai împins de atâtea ori de pe puntea lunecoasă a deznădejdilor mele în marea calmă şi prietenoasă care e sufletul tău frumos?
Nu ştiu să opresc lacrima ta decât cu surâsul meu. Să o sorb în ochii mei ca să le dau lumina, căldura, profunzimea privirii. Lasă-mi-o mie – comoară nepreţuită, nu o risipi, dragul meu.
Mai e timp doar pentru dăruire…
Fragment 1 – Epistole de ieri către iubitul meu dintotdeauna
Grafică: Eli Sandu
Citiți și Nu m-ai întrebat, nu ţi-am spus