Cum să sângerezi de bună voie… ca să fii fericit…

Motto: „E adevărat că-i trist, dar mai trist e că-i adevărat.’’(William Shakespeare)

Mi-am propus mai demult să-mi scot la lumina trăirile de prin jurnale, să le povestesc așa cum știu eu, simplu și fără să-mi judec viața! Pentru că ea vine de la Domnul! Și pentru că tot ce voi scrie va fi „o întâmplare a ființei mele’’cum spunea poetul, o să-mi pun sub microscop sufletul, ocolind monologul interior și îndrăznind să aflu mai multe despre sufletul meu.

Fiecare lacrimă cu care am putut plânge a devenit ca o fiară închisă atât de multă vreme, într-o cușcă, așa cum mă tot întreb ce vor deveni cele pe care nu le-am putut plânge.

Mă văd scriind  ca și cum aș sapă și aș da de-o viață secretă pe care te-ai hotărât  s-o deslușești mărturisind-o, tocmai pentru că ai dosit-o,  pentru că te-ai însingurat de tot și de toate…

Dragostea, ca și viața, are nevoie de detalii, de aceea m-am gândit să ies din toată povestea mea ca dintr-un cerc de foc și să-mi privesc dinafară viața mea.

Eu chiar cred că există o prescripție a scenariilor noastre  intime sau vreau să cred asta, din tot ce trăim derivă viața și interpretarea corectă a ei, copilăria dă  startul unui destin interior.

Povestind despre durerile proprii, voi reuși, poate, să scot la lumina picturile grotești smulse din rame și scoase din lanțuri, imagini vii care apar și dispar,  jucându-se cu mine și cu mintea mea.

Sunt ani de cercetare interioară că să rămân la aceeași idee, că neiubirea părinților poate fi o povară pe care o porți cu tine toată viața.

Au fost sute de nopți și  zile de așteptare, crezând că voi putea găsi eu drumul, că voi găsi, eu singură,  un buton cu ajutorul căruia pot transforma neiubirea în iubire.

Pentru mine iubirea ar fi însemnat un gram de atenție și apreciere, un dialog minim care să-mi dea credința că și eu sunt vie, că mă vede și pe mine cineva… că exist pentru cei din familie. Deși mie mi se poruncea, viața-mi toată era în graficul, în  planurile , în  schițele celor care m-au abuzat zi de zi, nu m-au crescut decât să-mi poruncească, să-mi dea sarcini și să-mi pună în cârcă treburi de îndeplinit, credeam că eu trebuie să trăiesc ca să muncesc  și  să pot aduce bani sau alte beneficii familiei.

Din arhiva personală a autoarei

*

Dumnezeu a rânduit să mă nasc! nu mama! ea  până-n ultima clipă a sperat că nu e însărcinată, până s-a dumirit, până a fost la medic, s-a trezit în dureri la spital, născându-mă un pic mai devreme de șase luni.

E foarte senin că nu m-a dorit, nici șanse nu mi s-a dat la naștere, o încurcam teribil, chiar ea mi-a zis, ’„copil îmi trebuia! tat-tu la pușcărie, eu cu tine jumătate de an m-am chinuit prin spitale, eram un copil, nu-mi trebuia copil.”

Ce tristă viață, și ce patetică!

Dumnezeu a hotărât să trăiesc, mama îmi reproșa că m-am născut…

Cel  mai trist e să ai mamă și  să-ți dorești să fii orfan, pentru că mă simțeam orfan, eram un ciot în calea tuturor, eram un  copil ofilit între patru pereți, care murea zi de zi, nu trăia, așteptând o clipă mai bună, pentru mine… nu mai spun de acceptare sau de iubire!

Daca viața  mi-ar fi lăsat scris  pe un perete: „Iubește-te tu, dacă maică-ta nu poate!”

Alt start ar fi avut viața mea și-aș fi suferit mai  puțin.

Mi-aș fi dat seama că sufletul nu poate fi hrănit numai cu sudalme și  umilinți,  n-aș mai fi plâns ca o proastă în perne sau privind tavanul camerei că pe o scenă ce-aș fi vrut să mă înghită cu totul, de oboseală, de griji, de nefericire… doar  trebuia să ispășesc pedeapsa faptului că m-am născut.

*

Azi caut să-mi salvez sufletul, să-mi croiesc pe hârtie un tipar dureros al aducerii aminte! e timpul să-ncep să mă iubesc și să vin la marea confruntare cu emoționalul copilului rănit.

Ajută-mă, Doamne, să mă scot din tranșee, să sar peste toate sârmele ghimpate și să salvez copilul din mine, dar și să pot plânge de fericire! Nu am plâns niciodată de fericire!

Nu știu, poate conținutul  tulburător al cărții  va fi o piatră funerară ce mi-o pun singură pe piept, sau pe suflet refuzând să mai trăiesc  în interiorul rănilor mele.

Ce mi-aș dori e să fac din toate mărturisirile un act de reconstrucție, să scot copilul din mine la lumină. Să desenăm pe asfalt împreună, să ne îmbrățișăm și să descoperim împreună Iubirea, regăsindu-ne până dincolo de orice graniță.

În toate rugăciunile mele te-am căutat, copil bun, și nu am dat decât de un lux al tristeții după tine, aveam nevoie de poezie și poezia mea de o viață nouă.

Acum e timpul să dau jos din spinare toate armele albe și negre pe care le-am tot cărat  decenii în spinare și cu care am fost lovită! Am să fac un muzeu al durerii, cu neputința mamei de a mă iubi, cu întunericul din fereastră, cu temerile copilului care am fost, cu ura ce zumzaia în jur, cu tatuajele făcute de viață cu fierul fierbinte pe tot corpul, cu mutenia durerii încremenite pe chip… cu nasul lipit de fereastră, cu milioane de secunde plânse…

Poezia mi-a fost supapă de salvare a ființe mele și puterea divină de a mă salva de fiecare dată singură… dacă se putea  muri de multe ori, eu de mii de ori am înviat din nimic.

Ca să privesc, azi, fetița cu piesele de puzzle ascunse în aceeași basma, pășind în vârful picioarelor să-și învingă teama, să se confrunte cu demonul interior, privindu-și  imaginea propriei dureri, la lumina, nu altfel…

Sunt dureri așa mari că ele, chiar scoase afară din corp, s-ar putea să crească  inafarea mea invadându-mi spațiul!  Ce mă fac?

Nu am idee cât timp îmi va lua  procesarea propriilor răni,  nici o știință, nici o autoterapie  și nici o persoană, cred,  nu poate participa la procesul tău de vindecare  dacă nu vii cu strigătul în lumină, dacă nu-ți găsești puterea de a rezista, dacă nu ești pregătit să vindeci copilul din tine!

Da, copilul din noi e însuși Dumnezeu!