zâmbesc prostește și ea-și netezește
poalele rochiei să zică-apăsat
poezia cu dicție
ca prin apă un pește
zâmbetul mi se lărgește din ce
în ce până la colțul străzii
îi cer oacheșei buchetul cu cea mai adâncă
cerneală îi voi rămâne la suflet cu gestul
acesta sigur se va emoționa la sfârșit
și va plânge cu bucățele de hârtii scânteietoare
ca boabele de orez pe-ale bisericii trepte mă va
strânge în brațe șoptind umplându-mi urechea
c-o acadea murmurată
niciodată niciodată
să nu te oprești
îmi place-așa mult când
zâmbești prostește
foto painting pinterest.ro
Citește și una din zile
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
