genunchii mei sunt roși până la ploaie
palmele mele, o, ele nu știu altceva
decât biruința tăcerii
ca un tăiș burta portocalei
ușurătatea zilei despică
absența ta de hidromel roșu
își linge botul ultimul anotimp
și scurmă-n genunchii mei
roși până la ploaie
nu plec
e una din zilele în care hoinarul
m-ademenește să văd
graffiti-ul lăsat de Dumnezeu
deasupra intrării
mă locuiești
și-am trecut
mâinile prin oglindă
foto sursa
Citește și e totul la vedere
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
