e ora secunda când nisipul se spală
de pe micile
încercatele jucării
de pe fesele iuți ale vremii
nu pleca nu-mi arăta spatele
ştiu
nu-mi aparții
să pregătim apusul acesta cum se
cuvine
fecioarele scrisului şi-acoperă ochii cu
pălării furate vântului şi neputinței
de-a fi
umbre îngropate sub mal
rochii de spumă cu perle plânse-n cochilii
acestei seri zadarnic
îi alung îi adulmec atomii
(în volumul „floare carnivoră, speranța”)
foto arhiva personală
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
