să tot fie o vreme de când, dimineața, mă trezesc
pe buza prăpastiei
îi simt
răsuflarea egală și, uneori,
limba de animal dedulcit
cu așteptarea – păpușa aceea
din zdrențe și cârpeli stropite de timp,
cum spală hotarul subțire și strâmb.
prin spărtura de frig oasele
mi le întind cu grijă vană
de-o parte și alta răspund
ecouri, fără să strig.
iar umbra cu clonțul erupt, de argint
mă privește dulceag din colțul
ochiului stâng, cazi! și urma-ți va fi o mică pană
alunecând peste cuvinte ca niște lacrimi
zdrelite de-obrajii mei prefăcuți
în piatră stană.
foto Metamorforphosis
Citește și teama aceasta
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.