Seară de septembrie. Ajung acasă. Doamne, ce har să am la cine ajunge! Recunoștința vine odată cu ochii băltuiți de ape sărate, în timp ce mama deschide poarta să intru în curte. O văd în oglinda retrovizoare și, deși abia își mai târăște picioarele, când deschide poarta, e mai sprintenă parcă, și-i toată zâmbet. Știu că respiră prin noi și asta-i dă energie.
Mereu ne-a îndrumat să ne ținem de cărți, cu ele de mână găsim drumuri, zicea, scăpăm de munca grea și de viața încercată de la țară. Parcă o aud: „Io, am făcut ce s-a cerut de la mine, la momentul ăla. Dar voi, alegeți să vă fie mai bine.” Pe de-o parte, am crezut-o mereu. Pe de altă parte, am păstrat zvâcul veșniciei, descoperit demult, pe dealurile domoale ale satului, prin luncile verzi și-n apele dimprejurul lor. S-au amestecat cu sângele meu și eu, mă întorc mereu, căci mă cheamă cu un dor fără oprire. Respir când ajung acasă și când îi îmbrățișez pe mama și pe tata, sunt iar adolescentă, la liceu, venită în vacanță, cu neostoită chemare de viață.
Ei, bine!- acum, mama deschide grăbită poarta, mă îmbrățișează de parcă au trecut ani și se întoarce repejor către cotețul porcilor. O viitoare măicuță, își pregătea venirea pe lume a puilor ei. Schimbăm câteva vorbe și în seara răcoroasă de septembrie, cu scăunelul lângă cotețul ei, mama își începe veghea. Încerc s-o conving să meargă în casă, că Dumnezeu îi va purta de grijă, că îi va aduce pe lume în pace și alte cele. „Meri, fata me’ și te culcă. Io aci stau pân’ la dimineață. Dumnezău are grijă de ea, prin mine, ș-apoi, e prima dată când ea devine mamă și trebe opăcită din pornirile ei animalice. Trebuie învățată să fie mamă”.
Iar mi se umplu ochii de lacrimi. Mama e mamă și încă una înțeleaptă, cu o dragoste nețărmurită pentru fiecare vietate din curtea ei. Pe toate le oblojește, cu toate vorbește precum cu ai ei copii.
” Sorina me’, omu’ e animal. Animalele, dacă sunt iubite, îți rămân credincioase toată viața!” Și ce bine le zice măicuța mea!
Își aprinde lanterna de veghe și-n frigul nopții, rămâne să-i vorbească Marișkăi în chinurile ei din prima noapte a slujbei înalte, de mamă.
În toiul nopții, ies să văd de-i tot acolo. Eu, tremur ca varga în pijamale lângă coteț, ea, cu nasul roșu și ochii lăcrimoși, îmi îndreaptă privirea către bibelourile vii care scâncesc lângă mama lor.
” Sunt 7 pân’ acum, fata me’! Ui ce-s faini!”
Chipul ei frumos, poartă bucuria fără nicio greutate. În lumina lanternei, văd ghemotoacele de viață, mă cuprinde un drag de mă taie pe la suflet, iar lângă mine, în puterea nopții, Mama mea șoptește cuvinte liniștitoare unei alte mame. Mă întorc în cameră. Mă infior și în gând, rostesc mulțumire: Doamne, e așa faină viața! Așa plină de miracole și mi-s date mie, toate, să le trăiesc!
Dimineață devreme. Sar din pat. Alerg afară și mama, obosită și nedormită, îmi spune că a trecut în liniște noaptea devenirii, că 3 s-au născut fără viață și că au rămas 7, câte unul, pentru fiecare zi în care uităm cât suntem de binecuvântați!
Viața te răsplătește cu viață, când o cinstești. Mama mea, iubita mea mamă, m-a învățat că iubirea e iubire, pentru Dumnezeu, pentru om și pentru animal. Că ea-i perfectă, pur și simplu, când din toate curge armonia, rostul și împăcarea.
Din lumea unde veșnicia are casă, îmbrățișări.
foto arhiva personală