Se duce o vară. Vara asta, asta în care n-am plănuit nimic, ci înfăptuitu-s-au lucrurile într-o ordine a lor. Firească.
N-am cerut nimic în acest firesc, doar m-am așezat cumințică-n zile și am așteptat răbdătoare să împlinesc ce-a venit. Am dăruit și m-am străduit să nu cer în schimb, nici să-mi revendic vreun drept căpătat în urma a ceea ce-am dat. Tot la fel de firesc.
Am mai stat așa, într-o rână, și parcă mi-a ciocănit în ușă câte-un fior de nedreptățire. L-am alungat repede. În atâta firesc, mi se părea nefiresc. N-aveam de ce să contabilizez ce și cât dăruiesc, nici de ce nu pot simți cei pentru care simt. Mi-am spus că puțin lucru nu-i să te iubești. E totul. Ce nu a venit înspre mine cu simțire neforțată, e câștig. Tot pentru mine.
Și-am mai spus că viața-ți dă ce-i dai. De aici a curs mulțumirea pentru clipa dimineților și pacea înserării. Între ele, har cât cuprinde.
N-am ținut cu dinții de cei care plecau, unul câte unul, până când nici ecoul pașilor nu s-a mai auzit. Am plâns, e drept, dar n-am ținut. Mi-am zis mereu și mereu că-i atât de firesc. La ce să implori, să scormonești după dovezi de prețuire, doar, doar ‘or sta, ‘or rămâne?!
Mi s-a părut zadarnică toată treaba, și uite așa, am renunțat să tot ascund cheia de la ușă. Am deschis-o larg, i-am lăsat să se îndepărteze și deschisă am lăsat-o, pentru cei care mă văd, mă aud, mă simt.
Bulbucatul ochilor în viața altora l-am înlocuit cu dereticatul neterminatelor treburi de prin mine. Și câte am avut și mai am de făcut!
Și asta-i atât de firesc.
Am plâns cu cei ce-au plâns și m-am înfiorat în fața celor care au înflorit și-n fundul prăpastiei. Să poți da floare și-n câmp cu mărăcini, ăsta e chiar miracol. N-am avut cum să mai dau din picioare ca un copil răzgâiat în fața lui, a miracolului. I-am strâns la suflet, pe oamenii ăștia, și i-am invitat aproape. Ușa era deschisă.
Nu m-am făcut mai mare, ori mai înțeleaptă, dar am învățat încă câte alte fațete ale iubirii. Toate fantastic de firești.
În vara asta care se duce, mi-am repetat pentru a nu știu câta oară, că-s tare, tare binecuvântată. Să ajung să mă odihnesc de alegeri greșite, de hotărâri pripite, de judecăți inutile, a fost parte din drumul liniștit al mulțumirii că-s vie și că trăiesc acest viu.
N-am mai lovit cu pumnii cerându-mi dreptatea și adevărul, precum talazul la țărm, oricât de învolburată mi-a fost inima. Ștt, taci inimă, taci, i-am spus, taci și fă ce ai de făcut, iubește fără măsură, fără greutate, precum îți este tic-tac-ul! Când te vei înălța, pe brațe te va ridica iubirea dăruită celor care le-ai dat fără zgârcenie, celor iubiți mai mult decât au putut ei înțelege. Ști-vei tu că ai fost o inimă întreagă, o inimă putere într-un om plămădit din huma de sub picioarele Lui Dumnezeu.
Se duce o vară, vara asta și eu mai cred si despre asta că a fost firească, pentru că firescul ăsta e miracol. Chiar așa.
