Ceea ce ne face fragili și ne vulnerabilizează sunt EMOȚIILE. E partea noastră cea mai complexă, cea mai diversă și, prin urmare, cea mai greu de stăpânit. Atâta timp cât te afli sub imperiul unor emoții puternice, oricare ar fi ele, pozitive, negative sau din zona de griuri, vei fi sclavul unei lupte interioare în care misiunea celorlalte elemente ale ființei va fi foarte dificilă.

Mintea poate fi controlată, dar emoțiile nu. Inclusiv la nivel bio-chimic, lucrurile sunt clare. Neurotransmițătorii sunt principalii pioni ai stărilor noastre. Sufletul, conștiința rămân în zona abstracțiunilor. Oxitocina, serotonina, dopamina etc, acolo e baiul.

Și, a propos: „Un studiu realizat în Statele Unite, prezentat la al şaselea Congres Internaţional de Neuroendocrinologie de la Pittsburgh, a arătat că persoanele cu tulburări psihice care au comportament violent şi persoanele încarcerate pentru crimă prezintă deficit de serotonină. Studiul a fost realizat pe un eşantion de 531 de bărbaţi, iar concluzia a fost că persoanele cu un comportament violent prezintă acelaşi nivel redus de serotonină  pe care îl au criminalii.” Cu chimia nu e de joacă. Suntem ceea ce avem în noi, ceea ce duce cu el sângele nostru şi al strămoşilor noştri, amestecat în veacuri.

Există în fiecare dintre noi, în acelaşi timp, două predispoziţii, spunea şi Baudelaire, poetul francez care a dat lumii un singur, concentrat şi surprinzător volum de versuri, „Florile răului”: una către înalt, către zonele celeste ale fiinţei, către puritate, absolut, autentic, către Dumnezeu care le întruchipează pe toate, şi alta către Satana, către abisuri, nebuloase ale spiritului şi ale trăirii. Ele se confruntă în permanenţă, şi, fiind complementare şi de aceeaşi intensitate, precum yin şi yang, alb şi negru, răzbat la suprafaţă în funcţie de conjunctură şi relaţiile în care intrăm.

 

Nimic mai obişnuit decât să vezi un om care vrea să intre în graţiile cuiva făcând sluj, ducând geanta cu slugărnicie şi prestând orice îi stă în putinţă pentru a-şi atinge scopul. Singura logică a fiinţei lui abjecte este ţinta, şi nu, nu căutaţi foarte departe în ierarhia dorinţelor omeneşti: un loc călduţ în care să nu fie deranjat, un cuibar confortabil în care să-şi puiască lenea şi netrebnicia. Câtă sârguinţă în a face pe placul stăpânului şi câta candoare în privire, câtă tandreţe în glas şi câtă disponibilitate! Mai mai că îţi vine să crezi că l-ai prins pe Dumnezeu de picioare, cum s-ar spune… şi… extrazul acesta te pierde într-o secundă. Ai dat drumul hăţurilor, încrezându-te în cuminţenia dobitocului pe care l-ai hrănit, l-ai omenit, l-ai primenit, l-ai ascultat şi l-ai lăsat să pună capul pe umărul tău.

Clipa fatidică!

Ţi-a luat din mâini puterea şi acum stai la cheremul lui să nu te scuipe mai abitir. Se spune că e uşor să uiţi, dar mai greu să mai ai încredere. Lanţul odată rupt, prăpastia odată creată, cu străinul de care nu te leagă fire de sânge n-ai ce să mai speri sau pentru ce să lupţi. Dă-i drumul la vale în drumul lui, dacă tot s-a zmucit şi a rupt zăbala. Niciodată să nu plângi după laptele vărsat!

Dintre toate relele omeneşti, mai mult sau mai puţin intenţionate, ingratitudinea este, pe departe, cea mai nocivă, pentru că ea revelează adevărata faţă a omului. Şi uite, faceţi mereu o încercare atunci când vreţi să probaţi prietenia unui seamăn: fiţi buni cu el şi faceţi-i numai bine, ba, câteodată, scăpaţi şi câte un cadou când se aşteaptă mai puţin. Nici nu aveţi nevoie de prea mult timp pentru a vă convinge dacă e câinele care muşcă mâna care l-a hrănit sau fiinţa blajină care are frica şi respectul faţă de Dumnezeu. Veţi fi surprinşi.

Vă veţi întreba, desigur, retoric, dacă voi sunteţi greşiţi sau celălalt are o hibă care s-a copt tocmai în momentul în care drumurile voastre, atât de liniştite până atunci, s-au încrucişat într-un efemer joc al destinului?

Deageaba dăm vina pe societate. Societatea suntem noi, comunitate de fiinţe vii înzestrate cu raţiune, pe care le deosebeşte mintea şi sufletul. Educaţia devine o relativă unitate de măsură, date fiind circumstanţele. Moartea şcolii naşte monştri, aşa că două cărţi citite în plus nu te salvează de la anonimat. Nici măcar facultatea, pe care în ziua de azi mulţi o fac la fără frecvenţă sau online nu mai constituie un criteriu de departajare.

Recunoştinţa, da. Pentru că ea e singura formă de respect pentru ceea ce este celălalt în sine însuşi, nu ca azimut social sau financiar pe care trebuie să-l exploatezi. Gestul de a înapoia ceva, oricui, oricând, oricât de mic, o emoţie oricât de anemică, un zâmbet fugar, o strângere de mână, da, asta spală orice perversitate morală şi vindecă orice rană.

Şi nu vă mâniaţi, nici vă mâhniţi dacă veţi pierde partida încrederii. Plata voastră pentru naivitate multă va fi în ceruri. Iar dacă veţi găsi omul care vă va cumpăra pe aur curat, apoi să nu-i mai daţi drumul, pentru că acela este omul vostru.

Iar restul e literatură. Uneori bună, alteori extrem de proastă. În plus, chiar dacă nu există un răspuns cert, rămâne întrebarea, ca în Mitul lui Parsifal: ce şi cât anume ne trebuie pentru a fi fericiţi?

Aşteptăm răspunsul vostru.

Între timp, citiţi şi articolul scris de Ilinca Bernea.