Luptă pentru viață! Fă-ți mâine o ecografie mamară!
Frica unui diagnostic urât, sumbru, necruțător nu poate fi înlăturată de niciun design prietenos al holului clinicii sau al cabinetului medical. Oricât de colorate ar fi scaunele din sala de așteptare, oricât de multe afișe ar tapeta pereții sau ar rula pe ecranele din aceste holuri, oricât de multe reviste te-ar îmbia de pe măsuțele albe și cochete, tot vei sta pe unul din scaunele acelea vesele ca și cum te-ai fi așezat pe un pat de ace și, eventual, vei răsfoi toate revistele cu viteza luminii, privind prin paginile pline de informații diverse, numai și numai cu gândul la ce se va întâmpla odată ce vei păși dincolo de ușa cabinetului 6.
E o simplă ecografie de control
Îți auzi numele de parcă n-ar fi al tău, îți ia câteva secunde să te dumirești că pe tine te cheamă, că a venit momentul adevărului, și te aduni, intrând în cabinet cu un timid „Bună ziua”. Te dezgolești apoi până la brâu – doar de haine și desu-uri, pentru că frica persistă, nenorocita. Pulsul crește discret până ajungi să simți – deja la orizontală pe patul de ecografie – că îți pocnește în urechi și inima dă să iasă din piept. Și încerci să vorbești cu ea, să o domolești, nu știi dacă se vede și ea la eco, și parcă n-ai vrea să te facă de rușine chiar în halul ăla.
Până la urmă e o simplă ecografie de control, așa a zis medicul acum un an, nu era nimic grav atunci (ai fi vrut să fie 100% curat, dar, na, nu s-a putut, trebuie să fie ceva, noroc că nu e buba mare) dar trebuie verifica cu regularitate.
Gelul asta nesuferit și rece nu e chiar ploaie de vară și nici muștiucul ecografului care se plimbă insistent pe pielea ușor bronzată nu e chiar ce și-ar fi dorit să întâlnească în miez de zi cei doi nărăvași. Le spui în gând c-o să-i iubească cineva așa cum trebuie cât de curând.
Medicul începe să dicteze. Nimic din ce ai înțelege, că doar ai făcut dreptul, nu medicina. Diagnosticul sună mai grav decât este în realitate. Control la 6 luni. Pulsul se domolește, primind răgazul încă unei jumătăți de lună fără spaime. Până la următoarea vizită…
Morala: ființe delicate, doamne, cătați-vă nurii, mergeți la doftor măcar o dată pe an! Poate să fie diferența dintre viață și acel apoi pe care nu-l dorim nicicum.
Sunt o Femeie avocat care s-a trezit într-o zi în fața mașinii de scris împinsă o forță lăuntrică pe care n-aș ști să o aștern în cuvinte și care a trezit în mine o poftă nemărginită de a scrie. În timp, pofta s-a transformat într-o nevoie acută de a sta față în față cu mine, cu adevărul din miezul meu. De a-mi privi în ochi fricile, iubirile nerodite și demonii ascunși prin cotloane de frica luminii. De a mă scrie mai întâi pe mine, descompundu-mă, bucată cu bucată, operând și cosând plăgile sângerânde pentru ca apoi să mă pot reasambla într-un Eu vindecat. Așa s-a născut volumul de proză scurtă la care lucrez intens. Mocnește în capul pieptului și ideea unui roman de dragoste ceva mai neobișnuit. Am decis să las celor două proiecte șanse egale de izbândă și le-am promis că va vedea lumina tiparului cel care va pulsa mai puternic sub epidermă și îmi va ține muza aproape. Scrisul să-mi fie spovedanie și doctorie întru renaștere.
