iubirea ta din cireșe crăpate,
nisip, copii sălbatici de spumă,
cărți despre războaie,
buruieni mari, inteligente,
jazz și trompete-nsetate
picate din lună,
mă strânge și pârâi,
ca un pepene copt sub cuțit, uit
uit totul
mai puțin rădăcinile,
oase ce-mpung o piele prea strâmtă,
puii lor verzi, moșmondiți,
iviți printr-o
dezghiocare vibratilă, sublimă,
din calciul tandru
al durerii căreia
nu-i cer
nu-i dau nume.
foto tumblr.com
Citește și deschide larg fereastra
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.