Când începi s-o citești desenează, face contururi. Apoi furișează culoarea, năvălesc pigmenții și conturul se umple, se împlinește, dă pe dinafară și, pe măsură ce avansezi, te copleșește sentimentul că imaginația îți este o pânză pe care el pictează ludic. Nu încetezi să citești, să simți, să devii, tu însuți, o pictură. Sau o poezie.
Marin Sorescu scria cu dreapta și picta cu stânga. Uneori în același timp.
”Poezia din cuvinte nu se vede, în timp ce aceea aşternută pe pânză te izbeşte cu concreteţea ei şi e ca o durere imediată.”
Marin Sorescu – Autoportret
Glezne fragile
Unde rămăsesem? La glezne fragile.
Da, din cauza lor
Pretinzi că nu poți schia.
Gleznele fragile mă-nnebunesc,
Îmi plac foarte mult.
Ce bine te țin pe picioare,
Dreaptă, sveltă, cu mers frumos,
Când vii spre mine
Prin zăpadă, vibrând la fiecare fulg.
Faci atingere cu fulgii.
Transmiți fiori în toată masa de zăpadă
Din cer. Uită-te, e ca o saltea descusută cerul.
Cine s-o fi tăvălind deasupra?
(Cred că tot noi).
Tolăniţi pe forţele naturii, pe fenomenul natural.
Fenomen natural pe fenomen natural.
Măzăriche pe licheni. Îţi place cum sună?
“Sună a iarnă”. Ai văzut sarea izvorind din mine,
Ca o bură de ploaie. La polul nord transpiraţia
S-ar fi prefăcut în măzăriche. “Parcă numai acolo!”
Emoţia de la polul nord.
Nu, de la polul opus.
Eu sunt polul opus nr.34.
(Aşa zicea un compozitor).
Autor de opusuri numerotate.
34 îi place lui cel mai mult.
Suntem ca doi pinguini mergând stângaci prin zăpadă la
Poale de Polul nord. Pe gheţuş.
“Ba suntem ditamai iceberguri”.
Alunecând unul în braţele celuilalt, încotoşmănaţi
În sentimente călduroase.
“Bine că ne-a apucat amorul iarna,
Avem încălzire centrală.
La vară, ar fi fost prea cald”.
Eşti o prezenţă luminoasă.
Chiar şi în zăpadă, tot tu dai
Lumina.
Eu sunt primul (Şi ultimul
Că nu mai las pe nimeni)
Cel mai mult mă impresionează la tine
Calmul ochilor mari şi calmul pielii –
Dacă pot spune astfel.
“Poţi”. Azi mâinile mele sunt foarte aspre.
Dar au şi ele calmul lor. Eşti ca o marmură
Care-a fost la mare astă-vară.
“Am fost”. “Cu cine?”. “Cu întreaga carieră”.
Şi sânii – sunt de tăiat respiraţia cu ei.
Eu sunt numai tăieturi.
Citește și O carte, o sticlă cu vin și o femeie…
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
