Sigur că în toiul erei informaționale e contra-vântului să o spui, dar nu mă prea sinchisesc.
Discursurile nu mai au nicio putere. Preabine.
Niciun discurs nu conține adevărul, adevărul nu e în cuvinte, ele sunt doar conductori, ca metalele, ale unor sugestii și pâlpâiri de sens sau de cunoaștere.
Nu e nevoie de discursuri în plus, dimpotrivă, e nevoie de mai multe fapte de conștiință (neverbalizate), de frumusețe, de simțire și de artă. Limbajul artei e ambiguu și echivoc, polisemantic, transmutabil și surprinzător – nu vedem de două ori o pictură la fel, nu o înțelegem la fel, nu citim o poezie de două ori la fel – el poate disloca anumite conținuturi de trăire care să conducă spre forme de primenire a sufletului.
Avem nevoie de unitate, de repere universale, valori incontestabile, dar acelea sunt în act, în simțire, în sentiment și comportament nicidecum în reprezentări conceptuale, argumente, teze, paranteze și enunțuri principiale. Mintea nu are nici o putere morală sau ”spirituală”, ea e un organ al descoperirii, ea face lucrurile inteligibile, nu trasfigurează nimic, nu insuflă nimic, nu produce forță vitală. Cuvintele sunt doar umilele ei instrumente. Înlănțuite în discursuri împrăștie doar sămânță de scandal, controverse și dezbinare.
Nu e nevoie de ele, sunt prea multe deja, derutante, halucinante… E beție.
Nu e nevoie nici de convingeri ferme cum pretind ”eminențele” manipulatoare și spiritele machiavelice. Oamenii se urăsc pentru că au convingeri și credințe prea ferme care produc certitudini și obnubilare, orbire. E nevoie de mai multă distanțare și de mai mult scepticism și de mai multă îndoială nicidecum de credințe mai puternice!
Sigur că e legitim să crezi ce vrei pe cont propriu cu condiția să nu dărâmi templele altora. Când iei bâta și treci în ropot de cai peste ce au alții sfânt atunci ești doar un satrap și un violator. Un act sacrosanct e abominabil indiferent care îi sunt pretextele. ”Adevărul” impus prin umilire, siluire, insultă și agresiune nu are nici o valoare. Pe de altă parte, e un fapt psihologic elementar, că un om care se bucură cu adevăr nu simte nevoia să agreseze pe nimeni ca să i-l bage pe gât, după cum nici fericitul nu umblă să fericească pe alții cu forța.
Cei care dau foc icoanelor o fac în primul rând în propria ființă. Dacă nu mai ai nimic de pierdut, am mai zis-o, sau nimic sfânt nu mai poți înțelege ce înseamnă un sacrilegiu.
Ca să poți ocroti ce iubește sau crede altul, trebuie să ai ceva de iubit și de ocrotit, mintea e un sistem cu oglinzi.
Oamenii blânzi sunt îngăduitori și cu sine. Orice război pornește din inimă.
Trebuie să știm unde să punem frână. Credința e o chestiune care ne privește personal, nu rațiune de război și agresiune, prilej de denigrare și dușmănie.
Marile ctitorii, descoperiri, cuceriri ale cunoașterii, dar și formele de pacifism consistente se datorează îndoielii, nu certitudinii.
Cu cât înțelegi mai mult cu atât realizezi că știi mai puțin.
Gândirea și actele reflexive sunt o formă de tensiune benefică, demolatoare de patimi și porniri distructive.
Avem nevoie de ele, nu de convingeri și opinii și credințe ferme.
Un om evoluat are cezuri și sincope între pornirea de a deschide gura și ce îi iese pe gură, între limbă și pumn.
Convingerea e un focar de patimă și un mod de gândire care elimină nuanța, obiectivitatea, e mult fanatism în ea, angoasă…
În plus, nu avem nevoie să credem în bunătate, ci să fim buni. Credința e pentru cei care stau pe tușă, pentru aspiranți. Un suflet potent acționează, trăiește, simte, speră. N-are atâta vreme să creadă… Credința e forma devoțională a îndoielii să zicem, atunci când nu e fundamentalistă și fanatică, adică radicalizată prin discurs.
Spunea Bukowski că ”e nevoie să îți închizi creierul și să îți deschizi inima”. Nu dau doi bani pe speculațiile unei gândiri textualiste sau ale uneia care pune mai presus o logică chioară sau chiar oarbă de-a binelea de cea a iubirii.
Un om care a iubit o singură dată, măcar, e blând, cumpătat, rezervat, pașnic, stă în banca lui nu face ”război sfânt”, nu reclamă adevărul cu pușca în mână, e recunoscător pentru ce i-a fost dat să trăiască, indiferent dacă iubirea se adresează unor lucruri concrete sau semi-fictive unui mai mult și mai presus de ce oferă realitatea perceptibilă sau doar acestei realități, în infinta sa complexitate.
Simplul fapt de a iubi lumea, o ființă, animalele, viața, creația e atât de împlinitor că nu te simți nici o presiune justițiară și nici o înclinație ”demiurgică” de modificare a ce identifici drept realitate sau lume.
Așa văd eu ”supunerea” și ”smerenia” în sens religios.
Dacă ne concentrăm pe cei/cele sfinte nouă și dragi, e limpede că trăim în cea mai bună lume dintre toate posibile.
Faptul de a-i putea iubi te pune în armonie cu tot ce există, iubirea ține de a fi nu de a avea.
Întotdeauna am spus că ”spiritul” nu e de căutat în ceva supra-conștient și supra-natural, ci că e infranatural… Sacrul la fel: principiile morale fundamentale sunt ale specie, nu produse ale gândirii critice și convenții interumane.
Nu e nevoie de discursuri în plus, de idei, ci doar de fapte ale inimii.
Citiți și Civilizația faustică
