Henri Bergson
”Ideea de viitor, încărcată cu o infinitate de posibilități, este mai fructuoasă decât viitorul în sine și de aceea descoperim mai mult farmec în speranță decât în posesie, în vise decât în realitate.”
Probabil că ar fi fost unul dintre cei mai străluciți filozofi ai romantismului, mai ales că a cochetat și cu domeniul sensibil al literaturii, câștigând Premiul Nobel în 1927… a avut o intuiție mai degrabă artistică, sau cel puțin ea s-a dovedit fertilă pentru scriitori, oferindu-le terenul pentru exhibarea lucidității și a subiectivității într-o perioadă în care predomina mimesis-ul ca formă de percepție a realității. Temperament de catifea, Henri Bergson (18.10.1859 – 04.01.1941) a simțit cu finețe datele unei altfel de realități decât aceea în care își duc existența cei mai mulți dintre oameni, iar această intuiție a faptelor de dincolo de granițele determinismului biologic a moștenit-o de la bogatul său tată, muzicianul cu origini polono-evreiești, Berek.
Nu curgerea implacabilă a timpului l-a interesat, aceasta era treaba ceasornicarilor sau a fabricanților de orologii de tot felul, a fizicienilor care cuantificau în funcție de timp relativitatea lumii înconjurătoare și a întâmplărilor ei, sau a matematicienilor, pentru care conta la calcularea distanței sau a vitezei cu care oamenii își schimbă obrăzarele… În ecuația conștiinței pe care o așezase la rang de principiu unificator al existenței umane, timpul avea alte coordonate, în care se înscriau evenimentele filtrate prin prisma intuiției care aveau capacitatea de a se transforma în reprezentări subiective, singurele autentice, de altfel.
De altfel, conceptul de timp este sâmburele teoriilor sale filozofice, aducând ca element de noutate „elanul vital”, un impuls constând în realitatea esențială prin care poate fi cunoscută forța cosmică. Bergson se opunea, astfel, tuturor opiniilor legate de superioritatea intelectului, a rațiunii și a științei. Multe dintre ideile lui se regăsesc și la William James, care îl cita pe filozoful francez:
„Afundați-vă direct în flux… dacă vreți să cunoașteți realitatea – acesl flux pe care l-a disprețuit întotdeauna platonismul, în credința-i stranie că numai imuabilul excelează; întoarceți-vă fața către senzație, către acel lucru carnal pe care raționalismul l-a umplut întotdeauna de ocări.” (J.Passmore, O sută de ani de filozofie, Penguin, 1968)
Cum se întâmpla la Marcel Proust, care-i adoptase imediat modul de a gândi și îl pusese la temelia noului roman, hrănit din meandrele subiectivității. „Literatura care se limitează să descrie anumite lucruri, să ofere un mizerabil releveu de linii şi suprafeţe, este cea care, dorindu-se realistă, nu este, de fapt, decât cea mai îndepărtată de realitate… căci întrerupe brusc orice comunicare a Eului nostru prezent cu trecutul, cel care păstrează esenţa lucrurilor, dar şi cu prezentul, cel care ne incită să le redescoperim şi să le cunoaştem mai profund.”, spunea el.
Mai apoi la Camil Petrescu, marele emul al scriitorului francez, pentru care războiul adevărat se dădea în propria conștiință, între reprezentări subiective ale unor fantomatice gesturi pe care le interpreta în funcție de mișcătoarele sale oglinzi interioare. În „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, celebrul său roman capodoperă, nu 1916, fatidic an pentru frontul românesc, ci despărțirea de Ela constituia „durata interioară”, măsurată în frământări, incertitudini, atroce suferință a suspiciunii că a fost trădat în dragoste… este ceea ce descria Bergson în Eseu asupra datelor imediate ale conştiinţei, încercând să atragă atenția asupra forței incredibile pe care o are sinele în lupta cu valorile relative ale societății în care trăim ca într-un blestemat pat al lui Procust.
Afirmând tranșant: „În afară de conştiinţă, totul e bestialitate.”, scriitorul cel mai reprezentativ din perioada interbelică în ceea ce privește sincronizarea romanului românesc cu mișcarea literară occidentală își propunea „Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu… Asta-i singura realitate pe care o pot povesti… Dar aceasta-i realitatea consţiintei mele, conţinutul meu psihologic.” Programul unui autor care practică autenticitatea e acesta: „Un scriitor e un om care exprimă în scris cu o liminară sinceritate ceea ce a simţit, ceea ce a gândit, ceea ce i s-a întâmplat în viaţă, lui şi celor pe care i-a cunoscut, sau chiar obiectelor neînsufleţite. Fără ortografie, fără compoziţie, fără stil şi chiar fără caligrafie.”
Iată cum, fără a fi creat un sistem filozofic, rămânând oarecum în umbra pedantelor cursuri de istorie a disciplinei, scriitorul-filozof restructura filozofia timpului, absolutizându-l în planul interior, sediul adevăratei existențe, singura lipsită de relativități și construită prin revelații succesive, ca expresie genuină a capacității spiritului uman de a ordona lumea prin fluxul conștiinței și de a o supune, activând memoria afectivă. O victorie a spiritului asupra timpului necruțător și a propriei limite.
O lecție despre dreptul la retrăire.
„Senzaţiile simple, considerate în starea lor naturală, vor oferi şi mai puţină consistenţă. Cutare aromă, cutare parfum, m-au încîntat în vremea copilăriei, dar acum îmi repugnă. Cu toate acestea, dăm în continuare acelaşi nume senzaţiei pe care o încercăm şi vorbim ca şi cum doar gusturile noastre s-ar fi schimbat, parfumul şi aroma rămânând, în schimb, identice. Solidificăm deci şi această senzaţie; şi în timp ce mobilitatea sa dobândeşte o asemenea evidenţă încît ne este imposibil să o ignorăm, extragem această evidenţă încât ne este imposibil să o ignorăm, extragem această mobilitate pentru a-i da un nume separat şi pentru a o solidifica, la rîndul său, sub formagustului. În realitate nu există nici senzaţii identice, nici gusturi multiple. Pentru că senzaţiile şi gusturile ne apar ca lucruri doar începând din momentul în care le izolăm şi le numim; de drept, în sufletul uman nu există decât progres. Trebuie să spunem că senzaţiile se modifică repetându-se şi, dacă ele nu apar ca schimbându-se de azi pe mîine, aceasta se datorează faptului că le percepem în prezent prin obiectul care le-a generat, prin cuvântul care le traduce. Influenţa limbajului asupra senzaţiilor este mult mai profundă decât se crede în general.”
(Eseu asupra datelor imediate ale conștiinței)
Licențiată în Filologie, Andra Tischer trăiește în Sibiu, fiind profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național ”Octavian Goga” din Sibiu. A colaborat în cadrul Cercului Literar de la Cluj cu analize critice asupra creațiilor membrilor grupării, publicate în volume antologice, publică poezie în revistele Cenaclul de la Păltiniș, Confluențe.org, Logos și Agape (Timișoara), revista ”Singur” (Târgoviște), Melidonium (Roman, Neamț). Din 2015 până în 2017 a fost Secretar general de redacție la revista online Literatura de Azi. Publică volumul de poezii „Legi nescrise” în aprilie, 2018, la editura Armanis din Sibiu. Convinsă că salvarea ființei umane stă în iubire și în artă, capabilă să transfigureze orice fel de realitate, până și cea mai sordidă, Andra Tischer e o umanistă prin excelență, această vocație fiind cartea de vizită pe care și-a asumat-o tranșant cu fiecare ocazie.
