Lumea, încă de la începutul ei, e făcută din alb și negru, numai oamenii se mărginesc la a vedea, ca printr-o fereastră cu zăbrele, una dintre culorile primordiale. Între zâmbet și lacrimă nu e decât o perdea de vise care se desfiră odată cu primele raze ale dimineții care pune capăt himerei. Între agonie și extaz, lumină și întuneric, luciditate și pasiune, noroi și aur, stă existența noastră, răstignită între poluri. Suntem diferiți, și totuși avem în comun nostalgia după valorile eterne ale umanității, așa cum le-am moștenit prin carne și sânge. Suntem una cu celălalt, și totuși entități distincte care formează structura hibridă a unui puzzle ontologic: Ianus bifrons, cel cu două fețe, una care râde, una care plânge. Nu regreta partea goală a paharului, gândește-te că el se poate umple oricând.
Vei plânge mult ori vei zâmbi?
Lucian Blaga
Eu
nu mă căiesc,
c-am adunat în suflet şi noroi-
dar mă gândesc la tine.
Cu gheare de lumină
o dimineaţă-ţi va ucide-odată visul,
că sufletul mi-aşa curat,
cum gândul tău îl vrea,
cum inima iubirii tale-l crede.
Vei plânge mult atunci ori vei ierta?
Vei plânge mult ori vei zâmbi
de razele acelei dimineţi,
în care eu ţi-oi zice fără umbră de căinţă:
„Nu ştii că numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?”
Citiți și O fată frumoasă e o fereastră deschisă spre paradis
