Omul are multe straturi și folii și foițe, e ca o mașinărie cu sertare și etaje, cu multe suprafețe care camufleză tot felul de neajunsuri și prăpăstii, răni, drumuri înfundate, resurse alterate, aspirații dezafectate, dorințe uzate… Cei cărora le plac efectele dramatice zic că ar exista un sine fals și unul real… În realitate nu sunt doar două, ci mai multe, și toate sunt reale. Fiecare accident existențial e ca un cutremur care produce dărâmături, răstoarnă ordinea lumii interioare. Cu fiecare astfel de cataclism se prăpădește. Sunt tot felul de epave îngropate în noi. Conștiința fiecărei vârste rămâne sedimentată pe undeva, chit că s-au schimbat multe. Pe lângă – identitățile de împrumut, glamourizate, care țin de strategiile de marketing psihologic și de adaptare la mediul social – mai sunt și unele naturale, care țin de firescul lăuntric și care se prezintă mai puțin pe tocuri și la patru ace.
Copilul care se smiorcăie cu nerușinare, pentru te miri ce fleac e și el pe-acolo, pe undeva. După cum mai e și un copil neconsolat, bătut, respins, părăsit, șocat. Mai e un adolescent pus pe șocat și provocat și unul timid, speriat, chircit într-un colț umbros, terorizat de judecăți.
Sunt mulți în noi, eul care iese la suprafață în blugi sau cu cravată, cu unghiile făcute e un arlechin. Mă miră voluptatea cu care unii se leagă sufletește de unul dintre aceste avataruri iar atașamentul capătă aderențe fibroase.
Spunea anecdotic un prieten că în problema iubirii de sine e complicat de decelat cine pe cine iubește.
Uneori toate aceste personaje interioare sunt într-un vacarm de nedescris sau bete criță, ca la o petrecere la o oră târzie.
Sigur că ne atașăm de toți cei pe care îi încropim din magma interioară, memoria asta face, colectează, creează legături între formele interioare. Trăim cu impresia unei linearități, a unei coerențe, a unei unități a ființei. Pe de altă parte doar arareori simțim că și cei din beci și cei care ies în balcon și cei care umblă ursuzi și taciturni prin sinea noastră își unifică stările, vocile și doleanțele. Mă tem că asta e posibil doar sub paravanul fericirii… Fericirea recuperează, unifică și armonizează conținuturile interioare, le pune într-o rezonanță acceptabilă.
Când zbiară un paria la subsol ca un nebun de legat e mai greu ca savantul de la etaj să își țină cursurile în liniște. Era simplu dacă existau doar un sine fals și unul real dau dacă ființa era alcătuită din cercuri concentrice… În realitate memoria înșiră pe ață arbitrar haine soldățești și perne cu puf, cosițe de cosânzeană și părul tăiat în semn de pedeapsă.
Sigur că simplificările și speculațiile, felul în care ordonează gândirea (uneori maniacal) ceea ce viața livrează nemijlocit sunt un paravan în fața haosului real. Nu oricine are puterea de a se confrunta cu el.
Plăcerea, fericirea, extazul compensează răul, nu vindecă și nu rezolvă nimic. O casă dărâmată rămâne bun pierdută. Iar identitățile conlocuitoare ale conștiinței diurne sunt uneori fantome prinse acolo, în dezastru.
Toată armata de personaje interioare e întrucâtva fantasmatică. Că e vorba de părți de ființă reziduale sau potențiale, de ceea ce ne închipuim că suntem sau am vrea să fim, de roluri sociale care conțin prea puțin firescul propriu, tot pe teren minat ne aflăm. Nu știm exact cât de reale sunt acele vietăți care se zbenguie în sinea noastră, cât de noi-înșine.
Suntem și nu suntem în același timp, spunea Jung.
Citiți și despre Carl Gustav Jung
