Îl iubea de un an ca pe ochii din cap. Și își dorea cu tot dinadinsul să-i devină soție. Când începuseră să își dea rendez-vous, ea tocmai terminase facultatea și avusese șansa unui post bine plătit la aceeași firmă la care lucra și el. Se cunoscuseră în timp ce ea își făcea stagiul de practică acolo. Nu-l observase de la început. Trecuseră chiar luni bune până să își dea seama că avea niște trăsături interesante și merita să-l studieze mai cu băgare de seamă.

Era înalt, bine făcut, cu pielea măslinie și părul ușor încărunțit, deși avea doar treizeci și trei de ani. Vorbea calm, cu o voce blândă numai bună de spus povești de adormit copii. Mai târziu, când se înfiripase deja gândul că ar putea să-i fie soție, visa, pe furiș, că vor avea doi copii și că el va fi un tată model. Blând, răbdător și, cel mai important, va spune copiilor cele mai frumoase povești înainte de culcare, cu cea mai suavă voce din lume. Îl admira (mai ales) profesional.

Se uita la el ca la un semizeu și, pe măsură ce trecea timpul și îi dibuia, ușor-ușor, cotloanele făpturii, îi construia un piedestal tot mai înalt pe care în cele din urmă l-a cocoțat fără drum de întoarcere sau cel puțin așa credea.

Într-o zi de vară dată-n pârg, spre sfârșitul programului, se pomeni cu el în birou. Ar fi vrut să îi acorde plăcerea de a o conduce acasă cu mașina. Avea, chipurile, drum prin cartierul ei. Și nici el nu stătea chiar departe, deci nu era mare deranjul. Cu un zâmbet pe jumătate întrebător, pe jumătate satisfăcut că, în sfârșit, el a făcut prima mutare, ea primi invitația. O oră mai târziu, se afunda, aproape vrăjită de mirosul pregnant de piele proaspătă, în scaunul din dreapta al mașinii lui. Luxoasă. Elegantă. Impresionantă.

Începură să se vadă mai des, în afara orelor de program. Îl descoperea, tot mai flămândă de la o întâlnire la alta, în toată splendoarea lui cu potențial de pater familiae. Bifa, rând pe rând, toate criteriile din lista bărbatului perfect, întocmită cu mintea ei de vlăstar netrecut prin focurile vieții, nesupus aproape deloc uneltelor de modelare. De unde să știe ea, în sinceritatea ei de copilă cu inima proaspătă și nerăbdătoare de iubire, că nu tot ce zboară se mănâncă. Firește, cunoștea proverbul, dar numai în teorie. Pentru practică, nu era încă înzestrată cu radarele necesare depistării jonglerilor de sentimente.

Viețuiră în tihna acestei împreunări de suflete – mai mult închipuită în sertarele inimii ei pline cu dorințe – preț de un an, bătut pe muchie. În tot acest timp, se înrădăcinase în ea o singură râvnă care, cumva, răzbise lovind sub centură toate celelalte idealuri cu care pornise la drum. Să-i fie soție. Aproape că respira numai pentru asta și se mâhnea amarnic pentru că trecerea zilelor nu aduceau dorita întrebare Vrei să-mi fii? Se pierduse pe sine în îndelunga și fără de capăt așteptare a pecetluirii sorții lor. Și avea nevoie de această etichetă. Nevasta lui. Nu putea viețui altfel decât așa. Orice alt aranjament nu îi era pe plac și îi provoca mâncărime sub epidermă.

Adevărul nu se lăsă prea mult așteptat, schimbând ordinea lumii ireversibil. Uitând de întrevederea cu ea, dar și să își ia minime măsuri de precauție – pentru orice eventualitate – bărbatul mult râvnit iubea cu foc o altă desdemonă. Flagrant delict! Cu adulterul ochi în ochi, ea își simți genunchii slabi ca pâinea înmuiată-n lapte. Încremeni în ușa dormitorului unde, în așternuturile ei, se lăfăiau adulterinii. Iubită detronată, cu sângele clocotind haotic a furie, ea privi în jur, măsurând cu precizia unui procuror locul crimei. Se întoarse spre el cu ochii inundați de regrete și dezamăgiri lichefiate. Aproape-am fost să mi te dau de tot. Aproape m-am pierdut în tine.

Cu ochii plânși, aproape arși de lava lacrimilor care nu mai conteneau, cu genunchii întremați doar cât să poată păși mărunt, nesigur, își luă durerea și plecă spre casă. Ajunse târziu, în miez de lună plină, sleită de puteri, dar lipsită de povară. Se dumiri că își purtase pașii pe străzile orașului amestecându-se cu timpul. La început haotic și mai apoi găsind o noimă, refăcând plimbările lor prin locuri de puțini știute. Străduțe înguste cu case vechi unde primăvara îi găsise îndrăgostiți, ținându-se de mână sau sărutându-se până la abandon. Bulevarde largi, magazine cu vitrine luminoase, aproape stridente, de unde păstra încă amintiri: o poșetă scumpă, un colier de perle, o pereche de pantofi de designer.

În drumul ei, depănase, ca la sfârșitul vieții, toate clipele lor. Filmul rula în fața ochilor, scenă cu scenă. Amintirile se arhivau rând pe rând, făcând loc unei vieți noi, curate de el. Își imaginase că așa trebuie să simți atunci când primești sânge nou, printr-o transfuzie. Cu fiecare pas, povara pe care o luase cu ea după ce vizionase adulterul în direct, se ușura. Retrasă acum în fortul ei din cartierul mai puțin central din București se regăsi, încolăcită a-mpăcare și învelită în plapuma călduță a-nnoptării.

Și începu să se întrebe – după un timp – dacă într-adevăr pe el îl iubise ca pe ochii din cap. Și cu cât se gândea mai mult, cu atât îi era din ce în ce mai limpede. Îl iubise și pe el, însă cel mai puțin dintre toate celelalte lucruri ale lui pe care le adorase. Se îndrăgostise, de fapt, de universul lui la care jinduia și ea de când pășise în acea lume nouă ce i se deschisese generoasă, dintr-o dată, la picioare atunci când terminase facultatea. Fusese însă atât de copleșită încât nu își dăduse seama că lumea aceea a tuturor posibilităților, a poftelor și a luxului urma să fie a ei oricum. Doar să aibă răbdare. Nu avea nevoie de un soț ca să fie prințesă. Ea singură putea să devină una, cu forțele proprii. De fapt, devenise regină și chiar mai repede decât și-ar fi închipuit.

Iubise la el – nu pe el – mirosul acela puternic de piele pe care îl adulmeca de fiecare dată când se urca în mașina lui luxoasă. Iubise apartamentul superb din cartierul cel mai scump al Bucureștiului pe care îl amenajase ca pentru ea. Fusese amorezată până la uitarea de sine de mătăsurile cu care decorase ferestrele imense ale camerelor. Fiecare încăpere în altă culoare: orange tomnatic în living, cafea cu lapte în dormitor și verde pătrunzător în biroul lui. Totul era asortat cu bun gust – uite că se pricepea și la amenajări interioare și putea oricând să facă reconversie profesională – și fiecare piesă de mobilier sau decorațiune era de cea mai bună calitate. Iar ea era în partea aceea din viață – de care acum îi este cea mai mare rușine – în care i se înmuiau genunchii la sclipirile vitrinelor luxoase.

După ce îl abandonase, i se mai făcea din când în când dor de casa lor. Și de viața de atunci. După un timp dorul s-a stins ca o stea căzătoare. Fără vreo urmă trainică despre existența sa. A început să-și construiască singură imperiul. Fără el și, în definitiv, fără vreun al bărbat care să-i subjuge simțurile. Acum, e bine, foarte bine chiar. De el, nici cea mai vagă veste. Dar are o singură dorință arzătoare. Să-l caute, să-l ia în brațe și să-i mulțumească pentru adulterul vizionat în direct. Pentru că a eliberat-o, împotriva voinței ei, dar spre binefacerea ei, de sub jugul iubirii bolnăvicioase. Pentru că-i luase vălul de pe ochi și-o dusese, astfel, la lumina zilei. Să fie ea, să-și desfășoare în voie aripile proaspete născute din omidă.

Citește și De cealalta parte a adulterului. Cea gresita